dulu.ro

Piesa asta mi se pare ultra euforica, da o stare psihedelica si caracterizeaza perfect conturul interesant pe care vara asta (n.r. 2010) l-a definit pana la urma pentru mine. Un lirism care declanseaza o aglomerare spectaculoasa de sentimente onirice.

Ca orice individ caruia ii place sa creada despre sine ca este un rationalist, un cognitivist, un evolutionist sau pur si simplu cat mai putin subiectiv cu putinta, am incercat (e drept fara a avea un succes rasunator) sa nu ma laud prea tare (in general), in legatura cu nimic. Ca orice om (si in conformitate cu teoria mea a celor 3A) imi doresc totusi atentia, aprecierea si (daca e cazul) afectiunea cat mai multora.
Din acest motiv (si nu numai) am sa va povestesc cea mai interesanta si marfa chestie care mi s-a intamplat la Londra. Am studiat timp de o saptamana cele mai recente tendinte internationale in materie de hair styling, over-all fashion dar si inspiratie in lansarea de colectii (in hair styling, in special, in fashion, in general) alaturi de figurile esential-emblematice ale lumii britanice din domeniile sus-amintite. Manager-ul general al academiei in cauza, unul dintre  cei trei sau patru senior creative directors al institutiei sub discutie nu contenea sa imi complimenteze stilul zi de zi (adica felul in care ma purtam, imbracam, vorbeam etc). Paranoic asa cum ma aflu nu de putine ori, am incercat sa vad daca spune asta tuturor sau daca e gay . Spre incantarea mea, am constatat ca nici una din aceste variante nu era verosimila.
Cu toate aceste aprecieri la scena deschisa (si cea relatata nu e , din pacate sau din fericire, singura de care m-am bucurat) nu am reusit sa contrabalansez oribilul impact afectogen pe care il avea raspunsul meu la intrebarea ‘de unde esti?’.
In concluzie, cu toata toleranta de care is capabil, cu toata hristica mea iubire de imbecili, cu toata puterea mea de iertare si acceptare, cu toata lipsa mea de modestie (<1), nu pot sa nu multumesc peiorativ desigur tuturor tiganilor ordinari care ma fac si m-au facut pe mine sa fiu perceput ca mai putin decat ceea ce sunt pentru simplul fapt ca ei exista si actioneaza peste tot (in sensul de pretutindeni), tuturor romanilor imputiti care se poarta becaligen (daca nu intelegeti termenul inseamna ca ii apartineti) atat in patria noastra cat mai ales in afara ei.
In rest.. titlul acestui text este una din propozitiile ale carui destinatar am avut onoarea  sa fiu.

Exact in momentul in care incercam sa leg (link) un clip cuvintelor mele si evaluam piesa postata (pe care o ascultasem evident intamplator cu cateva ore inainte), piesa pe care o simteam a fi ce imi doream daca nu avea rap-uiala extra chorus (care nu imi place deloc; baiatul ala care vorbeste repede vreau sa zic), am decis sa vad care e cel mai tare track in topurile britanice de moment (n.r. iulie 2010). Si ce am constatat? Primul loc era ocupat chiar de melodia pe care aveam de gand sa o postez alaturi de textul ce urma sa anunte vacanta mea activa la Londra! Acum ce sa cred ? Ca exista o legatura simbiotica intre mine si acest oras perfect? Cred ca as fi cel mai fericit sa stiu ca asa e si ca nu e doar o coincidenta. But than again … I can’t be but subjective. (is that the Prodigy I hear at the end?)

Nu doar din cauza faptului ca sunt relativ prizonier intr-una din cele mai frustrante, umilitoare si neprietenoase tari ‘civilizate’ din lume imaginez aceasta realitate posibila. Stiu ca ma folosesc de un cliseu ultra uzitat insa faptul ca existam cu sau fara voie insa cu siguranta fara sansa de a nedezice ori exila intr-o lume condusa si supusa  exclusiv de bani ma forteaza sa imi gasesc mintea inundata cu fel de fel de ganduri ori inlantuiri cauzale ale lor privind diverse verosimile alternative.

Nu pot sa nu imi amintesc de vremea copilariei cand, desi traiam in mediu urban, dorinta de a musca dintr-un mar zemos, acrisor, salivagerant sau de a inghiti un pumn de cirese nederanjant viermanoase era rezolvata prin simpla si neingradita catarare in copac, disconfortul termic mi-l reglam vara prin gestul atat de liber al azvarlirii corpulu-mi intr-o apa oricare, oriunde, cheful de somn era imediat satisfacut si niciodata intrerupt de nimic (ceasuri desteptatoare, program incarcat etc). Cu alte cuvinte nu eram obligat (fara alternativa) sa imi cumpar un fruct de a carui calitate sau origine sa nu fiu in veci sigur, sa platesc intrari la piscine fitoase pline de oameni de cacat, sufocati de ifose ori de propria importanta (fie ea reala ori inchipuita), sa dorm portionat sub un acoperis care exista doar atata timp cat platesc chiria pentru el.

Si cum pot sa imaginez o lume a carei ordine sa fie alta decat aceasta? Nu pot sa inchipui decat o mare mare catastrofa naturala care sa distruga complet lumea asa cum e cunoscuta ea acum. Un hibrid dezastruos intre cutremur, incendiu, furtuna care sa rada in cap civilizatia sub a carei ordine unilateral asumata deci neconsimtita universal existam o data cu aceste randuri. Si daca nu ar mai fi nici case, nici blocuri, nici magazine, mall-uri, banci, strazi iar cu banii, ca simbol nu ai mai avea pur si simplu ce sa  faci ori ce sa cumperi iar bancnotele nu ar servi decat unor momente de igiena ori pentru intretinerea fizica a focului, cand de mancat ai putea manca doar ce ti-ar da natura prin mijlocire umanoida (agricultura, vanatoare, pescuit), consider ca s-ar renaste o lume neanderthalilana mai aproape de psihedelic decat cea de acum, o lume care ar fi din nou daruita (cum era de mult) celor care iubesc munca cu roadele ei si nu fug de ea, care isi respecta semenii si nu ii batjocoresc pur si simplu pentru ca pot face chiar si asta fara sa pateasca nimic, care sa pastreze acele calitati-vestigiu ce defineau cu mult timp in urma ceea ce se intelegea prin ‘uman’. Cateodata imi doresc sa fi fost atat de slab educat incat sa ma pot hrani prosteste cu iluzia existentei unui dumnezeu (oricare) sa pot spera ca cineva poate distruge lumea pentru mine fiindca eu, cu mainile mele singure nu pot provoca asa un dezastru mantuitor.  Of doamne ce a facut din noi supraeul si apetenta!

De cate ori putem fi cu adevarat siguri ca mesajele (informatiile) pe care incercam sa le transmitem prin diversele noastre modalitati de comunicare (verbala-intentionata si constienta sau nonverbala-ne/intentionata si in/constienta) sunt intelese intocmai de interlocutorii nostrii, sunt interpretate exact asa cum am dorit? Consider ca in ciuda aparent spectaculoasei noastre evolutii antropologice (dpdv morfologic, al inteligentei cognitive, emotionale dar mai ales al inteligentei sociale si deci comunicational) omul ca individ a reusit in prea mica masura sa isi poata reda exact (prin gesturi, atitudini, pozitii sau cuvinte) starile interioare (sentimente, opinii, idei). Chiar daca civilizatia occidentala pune un accent principial pe educatia permanenta intru comunicare eficienta, omul (ca specimen individual dar si universal) nu a reusit, in opinia mea, sa conceapa si sa dezvolte o modalitate exhaustiva de comunicare perfect eficienta care sa poata fi folosita fara gres in orice act de transmitere a unui mesaj si care sa garanteze intelegerea identica a unei informati atat de emitatorul ei cat si de receptor (considerand toate variantele posibile ale relatiei emitator-receptor inclusiv combinarile emitator unic sau multiplu-receptor unic sau multiplu).

De cate ori putem fi siguri ca intelegem un mesaj (informatie) intocmai cu intentia avuta de interlocutorul nostru? Cum putem stii  daca am interpretat corect cuvintele ori gesturile unei persoane care ne vorbeste (sau nu) si ca putem lansa un feed-back potrivit? Suntem capabili sa intelegem dar mai ales sa ne asumam posibilitatea unei realitati in care mesajele receptionate de noi  sa fie cel putin usor diferite ca perceptie de modul in care ele fusesera lansate ca intentie? Filtrul selectiv al mintii noastre fatalmente subiective evalueaza dar mai ales interpreteaza orice informatie prin prisma empirica a unei experiente personale similare celei care ne este transmisa (exemplu:daca cineva ne povesteste despre un cal, mintea noastra va da o reprezentare, adica isi va imagina, va contura un cal pe care l-a vazut candva sau de care isi aminteste cumva inconstient si il va introduce inevitabil in incercarea de a pricepe corect ceea ce i se spune; exact acelasi principiu de functionare a reprezentarii este valabil si in cazul interpretarii sau descrierii unei opinii, idei si mai ales a unui sentiment). In cuvinte mai simple dulcele va insemna pentru fiecare primul dulce pe care l-a perceput sau macar amintit vreodata, durerea ca perceptie va fi mereu asociata si insusita in functie de prima experienta dureroasa amintita, iubirea va fi traita intotdeauna cumva similar cu prima dragoste de la gradinita.

Pentru a incheia  argumentatia mea privind valentele incomplete si mai ales adaptativ-perfide ale comunicarii ma voi avanta un pic in hermeneutica lui ‘Ce faci?’. Cu totii lansam intrebarea aceasta de cateva ori pe zi dar suntem cu adevarat interesati sa primim un raspuns detaliat ori exact la aceasta intrebare sau a devenit ea pur si simplu o forma politicoasa de salut al carei continut real l-am uitat sau il ignoram de mult cu totii? Cand spunem ‘buna, ce faci?’ ne mai dam seama cu adevarat ca am pus o intrebare care ( in conventia sociala universala) urmeaza sa primeasca si un raspuns? Ce cred eu despre acest ‘ce faci?’ (mai ales ca in cateva limbi in care stiu cat de cat ca traducerea acestei intrebari-salut inseamna acelasi lucru ca in romana)? Consider ca este o adaptare relativ perversa insa necondamnabila si socialmente acceptata a unui salut care prin hibridizare stocheaza si o importanta valenta empatica (prefacuta sau veritabila) prin care putem lasa interlocutorului impresia ca ne pasa cu adevarat de el/ea , ca vrem sa stim sincer ‘ce mai face’ dar mai ales ofera o perfecta oportunitate de lansare a unui subiect mai amplu; nu in ultimul rand (ci poate chiar in primul) obliga cumva pe cel caruia ii este adresata intrebarea sa faca si el apoi acelasi lucru daruindu-ne astfel sansa de a ne satisface teribila dorinta ancestrala in/constienta de a ne lauda, de a ne plange sau pur si simplu de a ne auzi vorbind.

Pentru o intelegere mai clara, intr-o exprimare mai putin hatisoasa a acestei teme sugerez vizionarea filmului ‘Babel’ (foarte expresiv) si/sau parcurgerea operelor lui Marshall Rosenberg (autor promovat si in trecut de acest blog).

‘Ce-ar fi crezut daca ar fi stiut?’ nu poate sa existe pentru ca daca avea cum sa stie pentru a crede ceva ori a judeca, nimic din restul nu s-ar fi intamplat deci… Oricum aproape tot ce a urmat ca efect a fost un sir continuu de imense dezamagiri uluitoare!

.. it simply makes me feel.. kaleidoscopic.. libertate si viteza eliptica de frecare deci zbor, un zbor fara gravitatie si deci nu doar mintea leviteaza.

Piesa e vechiuta (2009 gen), Atlantic Ocean-waterfall dar in afara de beat-ul ala enervant de inceput (menit reglarii bpm-ului) mi se pare fantastica.

‘Voi exista si azi..’ mi-am zis de dimineata cand, incercand sa ma separ din incidenta luminilor de toate culorile care imi colonizasera aproape fiecare centimetru patrat al camerei, al talpilor mele si mai ales al mintii mele gri, ascunsa de asternutul acela care a incetat de mult sa ma mai urasca si sa ceara evacuarea mea. Acum ma ajuta sa ma joc cu luminile, cu iubirile si cu mintea mea. Constient de travaliul stahanovist presupus de existenta, m-am ridicat, mi-am asumat (yet again) fiintarea dar mai ales mintea si am plecat.. doar sa constat ca afara toti erau arcasi.

Nu imi voi pierde acum vremea incercand sa explic evidentul. Fie ca acceptam sau nu, orice actiune in care ne angrenam in intreaga noastra viata nu reprezinta decat incercarea de a ramane vii ori cel putin amintiti, neuitati, cu alte cuvinte, nemuritori. Chiar si cel mai putin inteligent dintrea oameni actioneaza (inconstient) in conformitate cu acest motor ancestral, acest vestigiu al instinctului de supravietuire, anume dorinta imortalitatii. Totul, si cand spun totul, inseamna absolut tot ce suntem si tot ce am cladit sau ne inconjoara nu reprezinta decat expresia dorintei de a invinge moartea (nastere, iubire, nevoie, conflict dar mai ales dumnezeu, marea carie infecta a ratiunii).
Propun urmatorul exercitiu ce mie mi se pare ultra-exhaustiv ca argument si perfect persuasiv: daca un om moare la 20 de ani in urma unui accident de masina, el pierde 50-60, maxim 70 de ani de viata posibil fericita iar acest lucru este intr-adevar o catastrofa teribila (asta pentru ca, in epoca si tara in care traim, un om are sansa de a muri, in cel mai fericit si totusi rarisim caz, la maxim 90 de ani); daca s-ar reusi deci ca moartea sa fie invinsa (adica sa gasim secretul nemuririi fizice) si, prin urmare oamenii ar putea trai vesnic, nu ar fi cu atat mai oribil, mai tragic si mai dureros ca, in urma unui accident de masina, un om sa rateze o eternitate posibil fericita? In alte cuvinte, chiar si daca reusim la un moment dat (spre bucuria marilor filosofi sau a alchimistilor) sa fentam moartea, nu am putea totusi in veci sa dirijam haosul! Q.E.D. Mai mult, tinand cont de faptul ca explozia demografica mondiala este un concept mai mult decat doar verosimil, este chiar super real, impiedicarea mortii ar insemna condamnarea la sufocare a planetei. Nu ar trebui ca eco sistemul sa se autoregleze catre echilibru cumva? Si care ar fi cea mai la indemana metoda pentru a putea scapa de suprapopulare? Razboiul, evident! Si care e cel mai bun pretext pentru declansaresa unui razboi? ‘Bunul’ dumnezeu, bineinteles! in fine.. nemurirea, in concluzie, nu ar fi decat cea mai mare nenorocire a omenirii (dupa dumnezeu). Sa ne bucuram ca viata se hraneste cu moarte si deci .. exista.

Scoala de coafura Cornel Saru este prima  institutie de acest gen din Romania care functioneaza dupa o metodologie britanica, cu o exceptionala distribuire si organizare a orelor de teorie si practica, cu o concentrare aproape obsesionala asupra conceptului de educare permanta si evolutie (scoala oferind cursuri atat pt incepatori cat si pt initiati sau avansati). In afara spatiului ultra modern, dotat dupa cele inalte standarde si pretentii europene, Scoala de coafura Cornel Saru, aduce in premiera pentru Romania cursuri intense de colorimetrie, tuns, styling dar mai ales cursurile de comunicare, spulberand prin profesionalismul si aerul super actual palida concurenta pe care ar putea-o intampina. Spun ‘mai ales’ pentru ca este intr-adevar o idee originala pentru o scoala de acest gen din tara noastra. Nu sustin ca alte scoli (extrem de obscure, in opinia mea, in comparatie cu Scoala de coafura Cornel Saru) nu introduc in orarul propriu astfel de cursuri insa ele sunt de cele mai multe ori simbolice si nu trateaza cu adevarat interes aceasta parte (in opinia mea esentiala ca sa nu spun de fapt, cea mai importanta) a profesiei de stilist. Cei mai multi dintre trainer-ii formatori ai Scolii de coafura Cornel Saru sunt absolventi ai celor mai prestigioase academii de profil din Londra, astfel ca ei exclusiv (deci nimeni altcineva) pot aduce cursantilor informatii extrem de pretioase si permanent update-ate. Indiferent de nivelul de pregatire pt care opteaza  orice absolvent al Scolii de coafura Cornel Saru va fi, in mod garantat, extrem de surprins (evident in mod placut) si multumit de complexitatea, eficienta si utilitatea informatiilor obtinute pana la final. Diplomele obtinute in urma cursurilor efectuate in cadrul Scolii de coafura Cornel Saru sunt recunoscute de Ministerul Muncii pe teritoriul Romaniei si UE , cu alte cuvinte persoanele care au absolvit aceste cursuri se pot angaja in baza diplomelor obtinute la final.

Si de ce ar vrea sa devina cineva hair-stilist, tinand cont de faptul ca , mai ales in Romania, va avea de infruntat inca prezentele conceptii invechite (anume, coaforul sau frizerul sunt personaje de calitate indoielnica, cu maxim 8 sau 12 clase, nerespectat in societate sau un maimutar prin excelenta)? Eu nu pot sa va spun decat ce a facut pentru mine aceasta profesie minunata: mi-a oferit sansa si mai ales confortul financiar necesar de a vizita (in interes de serviciu sau pur si simplu in vacanta) cel putin jumatate din Europa, mi-a pus in fata si in mana cele mai frumoase, importante, influente femei din tara (care in timp s-au convins ca un stilist nu mai este de mult ce stiau ele de la parinti), mi-a daruit cel mai lejer, nestresant si reconfortant program de lucru si mai ales de viata, mi-a dezvoltat de o maniera incredibila abilitatea de a interactiona cu oamenii (in special cu fetele sau femeile), mi-a dat resursele sa imi pot permite aproape 3 facultati (ca timp si bani, bineinteles), imi ofera intotdeauna si in fata oricui un aer boem, degajat, care starneste interesul. Sa mai zic? Un argument deosebit de puternic este si faptul ca insusi Cornel Saru preda majoritatea cursurilor din cadrul scolii care ii poarte numele. Daca vreti sa aflati mai multe nu ezitati sa ma intrebati prin contact.

Acest text este un material  promotional si va fi asumat si parcurs ca atare .