dulu.ro

Am crescut intr-un profund spirit crestin, in anii scolii primare am descoperit mirajul inclinatiilor mele de natura spirituala si am inceput sa frecventez foarte des bisericile, la 12 ani am intrat in corul uneia din ele iar in facultate (n.r. facultatea de filosofie) m-am aplecat cu mare atentie asupra temei filosofice ‘dumnezeu’ si am studiat cu intens interes acest concept dar mai ales diversele raportari la divinitate pe care civilizatiile trecute sau contemporane ale lumii noastre le-a imbratisat si nu in ultimul rand (pt ca ma privea in mod direct, eu apartinand nu prin alegere libera ci prin nastere si obicei prost confesiunii religioase crestin ortodoxe) am studiat personajul Iisus Hristos din punct de vedere istoric, social si desigur, al impactului pe care acesta l-a avut in devenirea omenirii de la nasterea sa incoace. Am citit Biblia in intregime cu maxim de concentrare, cunosc perfect toate cotloanele ideologice sau narative ale filosofiei crestine.
Din toate aceste motive am putut sa concluzionez, in deplina cunostinta de cauza si deci cu o stufoasa documentare ca filosofia crestina nu este pentru mine, descoperind-o ca avand lacune flagrante impardonabile, contradictii principiale uluitoare si neprotiviri istorice brutale pe care nu le voi dezbate acum. Ce a fost intotdeauna extrem de frustrant pentru mine (din momentul in care am renuntat complet la dumnezeu si m-am dezis de aceasta raportare puerila la conceptul de dumnezeu, anume crestinismul)? Constatarea ca crestinii (nu, aceasta nu este o cacofonie!), in general, sunt indivizi extrem de slab documentati in legatura cu religia lor insa incredibil de agresivi in apararea ei.  Peste 90% din crestini sunt incapabili spre exemplu sa enunte trei principii de baza ale religiei lor si cu toate acestea trateaza cu violenta si lipsa de respect orice persoana care nu impartaseste aceleasi convingeri religioase cu ale lor.
De ce spun eu toate acestea, acum (n.r. zilele de craciun ale anului 2010)? Din cauza ca, pentru mine, ca dizident asumat al crestinismului, marile sarbatori crestine dar mai ales agitatia teribila pe care acestea o declanseaza, reprezinta momente in care aleg sa reevaluez atitudinea mea, si sa inteleg, poate in fiecare an mai bine alegerile mele. Si ce concluzie inatacabila am reusit in sfarsit sa trag? Am izbutit sa construiesc argumentatia perfecta prin care pot dovedi oricarui crestin declarat ca filosofia sa este una ipocrita, de fatada, lipsita de orice profunzime spirituala si mai ales cognitiva (si am sa ma opresc aici cu judecata de valoare desi..). Argumentul meu simplu, concludent si complet este urmatorul: eu, ca antiteu rationalist, empirist si cognitivist, desi sprijinit de toate demonstratiile stiintifice din lume am eleganta, decenta si puterea de intelegere si acceptare sa spun unui crestin ca este foarte posibil ca eu sa ma insel in convingerile mele si el sa aiba dreptate!, pe cand crestinul , desi isi sprijina teoriile si convingerile pe presupuneri si relatari istorice interpretabile si subiective nu va fi in veci in stare sa imi spuna mie acelasi lucru (adica sa admita ca poate, doar poate, el greseste si eu am dreptate). El nu va putea face niciodata acest act de minima decenta si eleganta a unei argumentatii in primul rand datorita faptului ca, prin constructie crestinii, in general, sunt extrem de mandrii si agresivi, ei neputand admite si alte idei decat cele proprii si in al doilea rand datorita faptului ca daca ar admite paradigma in care eu am dreptate, ar insemna sa spuna practic ca exista posibilitatea ca dumnezeul sau sa nu existe, ori dumnezeul sau absurd nu permite asa ceva, ba mai mult, il pedepseste daca indrazneste sa gandeasca liber. Acestea fiind de necontestat intreb, care este mai TOLERANT (apropos, tot lansam ceva mai sus provocarea asta, toleranta este unul din conceptele esentiale ale crestinismului) , intelegator si iubitor de aproape dintre noi? Eu, antiteul declarat sau el, crestinul fatarnic? Q.E.D.
Ca epilog va voi prezenta una din cele mai intelepte cugetari pe care un mare exponent al confesiunii religioase crestin ortodoxe romanesti, anume Nicolae Steinhardt le prezenta in superba sa capodopera ‘Jurnalul fericirii’ (carte in care acest evreu convertit la crestinism povesteste de o maniera extrem de emotionanta felul in care el l-a descoperit si mai ales l-a imbratisat pe Iisus Hristos; carte pe care chiar o recomand tuturor crestinilor): ” INTOLERANTA ESTE CEA MAI MARE DOVADA DE PROSTIE.”  Think about it, .. no really, think about this real deep! E una din cele mai profunde propozitii enuntate vreodata de vreun om (si asta spun eu, un antiteu, despre un crestin habotnic, care este cu atat mai pasibil de apreciere cu cat el s-a nascut evreu si evreii renunta mai rar ca orice alt om la religia lui; Nicolae Steinhardt a facut-o si a ales crestinismul).

Nihilismul a fost pentru mine aproape dintotdeuna conceptul filosofic perfect rezonant. Vorbind despre existenta si facand referire la tot ceea ce cunoastem sau evaluam ca fiind ‘viu’ , nu am cum sa nu constat ca, raportat la eternitate, diferentele de timp ca intindere in fiintare sunt total, total irelevante. Deosebirea unica dar esentiala (careia eu personal, i-as marca o valenta negativa) intre elementele constitutive ale habitatului nostru (in sensul de zona geografica, planeta si chiar univers ca spatiu) este constiinta, extrapolat, ratiunea.
Ce vreau sa spun cu asta? Vreau sa spun ca trecand pe langa o floare minunata si plina de roua, indiferent cat de insesibil ai fi nu ai cum sa nu te opresti pentru cateva clipe spre a o admira. Mai departe de momentul asta nu pot garanta ce ar face altcineva insa imi pot imagina ce as face eu. Poate as fi tentat sa o culeg, apoi, in timp ce as intinde mana spre a-mi definitiva acest diabolic plan, m-as mai gandi o secunda daca nu ar fi totusi mai bine sa o las sa existe in continuare, considerand ca poate va trai mai mult daca eu nu ii intrerup prin gestu-mi schimbul de substanta si energie cu mediul inconjurator, cu alte cuvinte nu ii curm ‘viata’. Dar mai departe cu siguranta as considera ca si daca o rup si daca nu, floarea nu va trai oricum considerabil mai mult (atentie insa! ‘considerabil mai mult’ in acceptiunea si intelegera mea in privinta timpului). Sa presupunem totusi ca in cele din urma decid sa o las sa traiasca acolo si asa cum s-a nascut.. insa in mod inevitabil ea va muri la scurt timp (din nou ’scurt timp’ pt mine) si deci isi va duce la completitudine existenta fara ca macar sa stie ca, la un moment dat in viata ei fusese atat de aproape sa fie rupta (culeasa) de mine. Ridicandu-mi apoi privirea spre a-mi continua drumul, sa presupunem ca intalnesc un gandac scarbos (’scarbos’ in acceptiunea mea a termenului, pt o gandacica poate e superb, adorabil chiar) si, manat de asocierile cultural-genetice pe care mintea mea in mod firesc le face la vederea gandacului, incep sa evaluez situatia si sa ma gandesc daca sa-l strivesc sau nu. Indiferent de hotararea mea, gandacul isi va continua drumul, fie ca va fi el unul foarte scurt (in cazul in care decid sa il omor), fie va fi un alt drum (in cazul in care aleg sa ii las viata).
Ce au facut in tot timpul acesta floarea sau gandacul? Ce s-a intamplat cu ele in tot intervalul in care eu dezbateam alaturi de constiinta si ratiunea mea daca sa le opresc sau nu din fiintare? .. Ele au existat, au existat fara sa se bucure ori sa aprecieze existenta, au existat fara sa se intrebe sau sa constientizeze viata, fara sa fie fericite ori triste, fara sa traiasca momente hedonistice, fara sa planga ori sa zambeasca, fara sa judece ori sa se chinuie sa ramana impartiale si echidistante, fara sa cante sau sa danseze, fara sa iubeasca sau sa fie dezgustate, fara sa inteleaga sau sa nu inteleaga, fara sa stie cat e ceasul dar mai ales fara sa stie ce este acela un ceas si mai mult decat atat fara sa stie ce inseamna sa stie sau ce inseamna sa insemne.. ele au existat. Si deci care va ramane diferenta intre mine si ele? Diferenta va fi aceea ca ele au existat si nu mai exista insa fara a fi constiente si nici macar deranjate de nonfiintare iar eu? Eu voi impartasi la randu-mi , intr-o zi nefiinta dar ma voi fi gandit de atatea si atatea ori la ea, chiar si prin insasi aceste cuvinte izvorate din minte si transformate in cuvinte. Si nu pot sa nu ma intreb pt a nici nu mai stiu cata oara, este ratiunea pana la urma o forma de involutie (raportat bineinteles la conceptul existential nihilist de factura ontologica)? Pentru ca eu ma intreb, dezbat si hotarasc in timp ce ele doar exista si atat, ele doar exista, ele exista, … ele exista!

Nu s-a intamplat in veci un nisip atat de fin decat acela imbratisat de ciulini si spini ca cel in care imi cufundam talpile din aceasta farama de memorie. Si nici caldul nu va fi vreodata cel pe care mi-l amintesc acum si nici luciditatea nu va fi niciodata atat de completa ca cea care imi muta acum degetele pe taste rememorand-o. Dar dincolo de perceptia asta .. erau fantezii. ce fantezii minunate.. adevarul este ca apasam aceste cuvinte prin taste readucandu-mi in memorie acele momente aflate dincolo, mult, mult dincolo de puterea de exprimare (de verbalizare) si … am impuscat un pescarus.. era cel mai dezgustator pescarus remarcat vreo data deci ar fi fost bine daca nu ar mai fi putut fi vazut numai ca.. desi impuscat.. zbura.. si , in concluzie, e foarte posibil sa mai zboare si azi.
Doar ca talpile mele de atunci nu cunosteau transmisia de sentimente altfel-decat-adolescentine si deci le percepeam ca fiind pure si nemaiintalninte , nici macar spinii din degetele-mi nu pareau nefiresti. Cat despre caldura? Nu m-a imbratisat de atunci si nici pana in acel moment o atat de completa caldura peste unghii si peste deci prelungirea lor (adica eu tot). I..

Nu gaseam sunete de care sa imi leg cuvintele… that was it. Si am descoperit piesa asta care m-a facut sa vreau sa zic ceva.. orice.. ceva gen..  mi-e din nou super super sila nu neaparat de lipsa de calitate din tot si de pretutindeni ci  mai de graba de acceptarea universala a ei sub ocrotirea alibioasa a unui concept nobil numit ‘toleranta’. Gresit, zic eu. Nici macar distinctia pedigreeca a ‘acceptarii’, a ‘iubirii de diversitate’, a ‘intelegerii’ nu pot primi sub vasta umbrela ce acopera, in general, aproape tot si aproape pe oricine, proasta calitate ai carei artizani se folosesc de nou descoperita noastra ‘open-mindness’ spre a promova … ce? Jumatatea de masura in straie de plin, satisfacatorul in chip de suficient, secatura sub forma de ultra complet, nimicul ca spectaculos, ipocrizia ca bourgeoisie.

Daca piesa asta nu avea partea vocala (ce mie mi se pare patetica, insa doar pt ca nu apreciez deloc rap-uiala care din pacate revine puternic de tot vad, ma rog, nu pot fi decat subiectiv) era perfecta . Enjoy anyway.

*Textul sau titlul lui nu reprezinta niciun fel de aluzie la piesa postata .

..un soare ale carui raze nu erau strambe ci curbate adica o lumina imprastiata in tentacule ventuzoase, o lumina pe care o stapaneam prin vibratia generata de minte, o minte provocata fara adaosuri, una naturala. Culorile dar  mai ales formele nu existau static, ele erau emise, cumva pulsate intr-un sens generativ si deci nu fiintau intru contur definit ci intr-o perpetua reconstruire. Cat despre sunete..? Ele devin prin edificiu si se transforma prin ierarhizare deci via judecata incorecta a valorii, hmm nici nu ar avea cum altfel. Mirosurile de fapt nu exista in afara evaluarii individuale si deci absentau prin insasi nasterea lor dar atingerea, atingerea cunostea o diviziune permanenta dinspre tot, adica dinspre soare deci lumina, dinspre culoare deci perceptie, dinspre mireasma deci individual, dispre gust deci izolat, dinspre sunete deci pretutindeni si pururea (in sensul de about and ever) adica atingerea exista neconditionat, intersectat si nonvid-ala, inevadabila, asemeni aerului dar superioara lui. Forever being..

.. what’s with all this stardust all over me? does that make me a..? oh no I’m just fantasizing, still..

sometimes it just feels like my skull can no longer restrain the force of my being imaginative and it’s all just this extreme really really pure natural highness of mine, they’re  just elements of my transcedental mind, simply unbelievable or it might only be chemistry.

Nu cu mult timp in urma faceam o scurta critica a abilitatilor comunicationale ale omului, in general, despre care spuneam ca este insuficient adaptat nevoilor de transmitere corecta a informatiilor. Extrapoland, mut acum discutia catre extrem de proasta adaptare emotionala a omului la certitudinile existentei materiale. Ce vreau sa spun mai exact? Desi ne laudam ca existam de nu stiu cate zeci de mii de ani pe planeta, ca suntem cei mai falnici, impresionanti, cognitiv-dezvoltati colonizatori ai acestui habitat, nu reusim, in opinia mea, sa ne up grade-am abilitatile afective si emotionale la unele realitati care exista si au existat de cel putin la fel de multa vreme ca noi insine, mai bine zis, si-au confundat existenta cu insasi cea a fiintarii umane. In alte cuvinte, una din singurele idei impresionant de proaste cu care omenirea a plecat de la bun inceput la drum intr-o directie total cretina si care iata, abia acum dupa zeci de mii de ani de dezvoltare, de rationalizare, de progres stiintific, incepe usor, usor (mult prea usor), din fericire, sa periseze, este aceea de dumnezeu. Conceptul de dumnezeu este unul de care, un insignifiant procent de indivizi, incepe in sfarsit sa se dezlipeasca (e totusi si acesta un progres).

In rest? Toate micile noastre drame, moartea apropiatilor, disputele ori aglomerarile amoroase, depresiile aparent nemotivate, insuccesele de tot felul, sunt toate evenimente de natura emotionala care au asupra noastra, un impact afectiv absolut devastator. Nu am reusit inca sa invatam sa ne gestionam materialul afectiv de o maniera civilizata sau macar controlabila. Mai exact, de cand lumea si pamantul, oamenilor le-au murit parintii, s-au indragostit de cineva desi se aflau intr-o  relatie oficiala cu altcineva (chiar si cand comunicau prin semne sau sunete nearticulate), au avut insuccese profesionale (chiar si daca vreo furtuna le darama un cort din surcele in urma cu 6-7 mii de ani tot insucces profesional se numeste). Toate aceste fragmente de realitate nu doar ca sunt (ca intindere temporala si influenta universala a materiei si existentei) penibile si insignifiante raportate la infinit sau eternitate dar desi ele sunt de multe ori chestiuni la care ne asteptam sau despre care macar am mai auzit, continua de fiecare data si in fiecare caz particular sa provoace veritabile dezastre interioare care, in cele din urma, se traduc in acte ratate la nivel pragmatic. Readucem astfel discutia catre potentialul comunicational al omului. Chiar daca, acceptand cu greu extrem de proasta noastra adaptare emotionala, afectiva la realitate, reusim sa ne facem corect exprimata forfota interioara, putem miza pe o deplina percutanta persuasiva a ei? De cate ori putem fi cu adevarat siguri ca interlocutorul nostru manifesta o veritabila empatie sau macar simpla pricepere a mesajului (fie el si corect transmis)? Presupunerea mea este ca o astfel de reusita a unui act comunicational are loc in mai putin de 1% din toate cazurile de comunicare umana din lume. Si atunci care sunt efectele unor astfel de acte ratate? Si daca nu suntem in stare sa ne imbunatatim abilitatile de comunicare, putem oare macar sa ne adaptam mai bine la situatiile care provoaca atata dezechilibru in plan emotional si se traduc, fara indoiala la un moment dat, in actiunile noastre pragmatice (activitate profesionala-ce poate avea in unele cazuri o importanta colosala, relatii interumane, raspunsuri la stimuli, activitate educationala, evaluare echidistanta a oricarei situatii de viata etc)?

In loc de concluzie, am sa  exprim in continuare dezamagirea mea in privinta acestor teribile carente adaptative ale unor organisme care, in rest, au reusit sa explice ori sa demonteze cele mai hatisoase ori complexe mistere ale lumii (e adevarat destul de limitata) in care traieste, anume oamenii. Daca oferim cateva minute de reflectie, putem constata nivelul grandios de dezvoltare si explicatie la care progresul stiintific a reusit sa aduca omenirea (insasi constientizarea formei si miscarii corecte a planetei, manipularea luminii, transmiterea de imagini si sunete la mare, mare distanta, toate acestea mie mi se par reusite de-a dreptul uluitoare). Ce facem totusi cu noi insine, in plan individual, interior? E chiar imposibil ca la nivel individual sa tinem pasul nivelului de dezvoltare speciala* (*in sensul de dezvoltare a speciei ca tot), cat de mare e aceasta slabiciune si cat de realizabila ar fi oare o infrangere a ei? Este dezvoltarea personala o chestiune introspectiva catre care ar trebui sa ne canalizam mai mult concentrarea sau pur si simplu evolutia noastra ca specie, a ajuns una care sa ne depaseasca mult ca indivizi? Este oare deci planul afectiv personal cu mult mai puternic decat rezultatele progresului general sau a empirismului colectiv?

..feels as though if I erect statuesque edifice out of bear sand it would still be forever lasting, …feels like my very shadow would wonder the world and its existance till the very colapse of time itself, … feels as my mind just pervaded all meaning of everything there is and puppeterly ushers each form of being through out matter or representation and would forever do so, .. feels as though if I decided on the planet not to be spheric anymore it would imediatly comply to my thought.
As now.. I bend all rays and brighten all suns for I am that matter they consist of, I lead mild wind and prodigious tempest for I move within all movement, I both slowly and rageously stream waters for I exist in their every particle, I shudder and still all grounds for I have always been them…
I propell all of both mankind and animal individuals in actions, feelings and intents for I seed love, anger, lust, envy, happiness, compassion, frustration, hate, hunger, slough, terror, desire, insight, joy.. and everyting else for I think and feel all that hence.. I am about and ever!

Piesa postata e un fel de prolog sau o enzima catalizatoare pentru cel mai zguduitor atac de panica. Un trip ciudat insa cel putin super interesant prin cele mai tenebroase, cenzurate sau ‘victime ale rezistentelor’ cotloane ale sufletului (recte creierul reptilian), ale memoriei si deci ale planurilor mele in ori subconstiente. Cand am ascultat piesa asta m-am trezit purtat printr-un fel de muzeu vestigios al mintii mele, am picat spre un prizonierat oribil si totusi incantator al unor amintiri declansate total neintentionat si perfect nefiltrat. A fost un super super trip inspre mine, inspre valentele mnezice ale mintii mele, un fel de zbor cu aripi rupte, murdare, jumulite de pene prin praf, mizerie, uleiuri cleioase yet printre panselute agresive si inmiresmate, nori, da nori de tot pufosi, aglomerati ca o conopida tuberculoasa si oceane, oceane nesfarsite amestecate cu cer.. albastru spalacit si deci desavarsit, total. M-am construit brusc intru omniscienta, omnipotenta, existenta absoluta.. I’m dead!

Greu spre imposibil sa redescopar mirajul literelor tasnite din mintea mea via varfurile degetelor. Pentru moment, realitatile sociale, afective si politice mi se par dezastruoase si refuz pur si simplu sa vorbesc despre tot ce se intampla in jur. Ce sa zic, ca bine fac francezii ca au venit cu ideea reingradirii noastre (ideea e super buna doar ca nu venind din partea lor, pt ca, daca nu mai stiti, ei au fost cei care au invitat tiganii in Franta laudandu-se ca hexagonul este leaganul perfect al tuturor imigrantilor si ca Romania e plina de discriminatori; deci chiar daca ideea mi se pare corecta nu is de acord cu directia din care vine; in opinia mea Franta ar trebui sa fie tara in care sa fie deportati toti tiganii care nu muncesc si fura (adica 95% din toti cati exista), sa se spele cu ei pe cap ca tot au facut pe mama ranitilor in ceea ce ii priveste, sa-i ia pe toti acasa la ei si sa si-i bage-n cur pe toti pana la unul ! ), sau sa povestesc despre cum a ajuns o tarfa fandosita (recte Nuti Udrea) sa remanieze de una singura guvernul unui stat mare ca intindere si independent ca incadrare constitutionala al Europei (dar ma rog sa zicem ca fiecare dictator al Romaniei a avut Elena lui: Carol II pe Elena Lupescu, Nicolae Ceausescu pe Elena Ceausescu si Traian Basescu pe Elena Udrea deci sa spunem ca e un filon de natura istorico-genetica pt Romania si in concluzie nu ar trebui sa ne opunem), sa costat cum statul ucide deliberat, pe fata, categoriile sociale formate din indivizi care nu (mai) platesc taxe si impozite anume copiii si pensionarii?

Am avut pana acum cel mai prolific si reusit an din viata mea asa ca refuz sa ma mai enervez sau sa mai iau in seama gunoiul de tara in care traiesc. Altfel, despre piesa postata, ea vine sa confirme trend-ul asta super puternic de influente ale anilor ‘80. Solistul asta zici ca e Larry Mullen cand era mic iar split beat-ul ala suna fix ca-ntr-un remember litoral ‘86. In fine, nu suna rau iar mesajul este unul de care multi chiar au nevoie.