Admiram desigur din portia mea patrata a acestei desavarsiri (adica de la fereastra, gsus), intensitatea ideala, exemplara a primaverii ce se consuma prin ochii mei la momentul scrierii acestor randuri. Si nu puteam decat sa ma supun mintii mele care nu are nici cea mai mica sansa de a se opune propriei naturi (constient sau inconstient) intrand deci intr-o alunecare deja atat de rutinata si tocita catre intelegerea hermeneutica a lucrurilor, a faptelor, a posibilelor realitati.. Si gandesc adaptarea, in sensul de invatare a ciclurilor repetitive ale sistemului nostru habitat. Nu as fi corect daca as spune ca nu admir ritmul aproape perfect simetric al acestor desfasurari insa, la fel de incorect as fi daca as gandi raportarea noastra, ca specie, la aceste realitati finite si relative ca definitive. Cei mai apreciati oameni de stiinta sunt de obicei de acord in cel putin o privinta si anume aceea ca orice incercare de explicare exhaustiva a sistemului multiversal trebuie sa aiba in primul rand si neaparat Frumusete Matematica, adica, orice interpretare fenomenologica a tot ceea ce este ca fiind dar si a ceea ce este ca nefiind (in sensul clasic de contradictie aparenta) trebuie sa aibe o armonie atragatoare in traducerea ei ca formula. Si gandindu-ma la insasi aceasta chestiune constat imperativul. De ce suntem noi tentati (ca specie) sa credem si sa vrem sa putem explica existenta de o maniera cursiva, echilibrata si mai ales solida? Si cred ca insasi primavara (in sens extins ) este vinovata de acesta convingere, i-as spune eu, puerila a omului. Atat in plan individual (adica fiecare persoana in parte) cat si in plan special (ca specie adica) omul isi cunoaste dezvoltarea, devenirea si definitivarea (atat ca individ cat si la un macro nivel, ca acela de fiinta locuitoare a unui habitat) in primul rand prin experienta, post-priori, adica din ceea ce a invatat, a experimentat ( in copilarie, adolescenta etc in plan individual; in momentele de constientizare de la homo erectus si homo faber incoace in plan special, cu alte cuvinte din istoria noastra transmisa ca specie din momentul in care am invatat sa impartasim informatia aflata catre progenituri). Daca ne gandim totusi la raportul temporal ca existenta intre om ca specie si multivers ca leagan ancestral a tot ceea ce putem cunoaste, nu putem sa nu remarcam importanta minima sau inexistenta pe care puterea nostra de intelegere o are in acest context. Si atunci de unde convingerea ca orice explicatie stiintifica trebuie sa aibe Frumusete Matematica? Tocmai din faptul ca suntem atat de adaptati la a pricepe lumea prin prisma obisnuintei incat nu putem face o schimbare paradigmala din insasi cauza constructiei noastre anatomice, intelectuale si de orice alt tip, constructie care presupune blocarea chimico-fizica a mintii in lucruri deja stiute, probate si universal acceptate (blocare ce nu este la randu-i decat o alta modalitate a sistemului psihic uman de dobandire a fericirii; dar aceasta este o cu totul alta discutie cel putin la fel de ampla ca ce aflata sub citire). Omul, ca specie, isi cunoaste lumea in manifestari pe care am tinde sa le numim eterne (succesiunea noapte-zi, vara-iarna) dar ce sunt toate acestea raportate la existenta absoluta a timpul-spatiului multiversal infinit? Raspunsul la aceasta intrebare este aproape imposibil de dat din nou, datorita modalitatii prin care evolutia a dus la construirea neocortexului intr-o structura ce face pt orice om incomprehensibil conceptul de ‘infinit’ (cu alte cuvinte mintea omului nu poate gandi, intelege si patrunde ideea de ‘infinit’). Consider deci ca stadiul evolutiv in care ne aflam cel putin deocamdata este unul ce ne permite construirea unei lumi care este mai bine iubita si ofertanta decat inteleasa si descifrata. Pana la urma, stadiul remarcabil (pt intelegerea noastra) la care a ajuns progresul stiintific nu este decat unul care singur sugereaza prin cele mai riguroase si alambicate experimente si formule faptul ca realitatea apartine ca creatie observatorului-demiurg ( beauty lies in the eyes of those who choose to see it).

Ce m-a impresionat insa cel putin la fel de mult ca experienta in sine a fost atitudinea impecabila a domnului Andreas Petrescu. In primul rand am fost foarte incantat de intentia dumnealui de a ma invita personal la piesa, invitatie care a venit in urma unei discutii nu neaparat ample pe care o avusesem impreuna in urma cu destul de mult timp. Cu doua zile inainte de data spectacolului, m-a sunat pt confirmare si m-a informat detaliat in legatura cu ora, persoana de contact, si alte chestiunile tehnico-protocolare care priveau prezenta mea acolo, toate ca si cand eu ii faceam o mare favoare prin onorarea invitatiei si nu invers! Ca si cand nu era suficient, cu fix cinci minute inainte de inceperea spectacolului, m-a sunat din nou sa se asigure ca am ajuns si ca ne-am gasit locurile in sala (locuri pe care, by the way, dupa ce ca le rezervase special, mai erau si super bine situate in conditiile in care sala era plina iar biletele fusesera vandute cu saptamani inainte). Nici nu stiu cum as putea completa prin cuvinte descrierea unei atitudini care vorbeste de la sine. Un comportament mai mult decat politicos, elegant, curtenitor venit din partea unui artist care, cel putin pt mine, prin nobletea si mai ales modestia gesturilor, isi certifica o calitate etica si umana impecabila. Nu pot sa inchei altfel decat spunand ca sunt onorat sa cunosc o asemenea persoana si ca nu mi-as fi imaginat vreodata ca voi fi invitat la un spectacol de teatru de insusi autorul lui (chestiune care imi da un sentiment de implinire greu de descris).

Si ce constat? Constat ca exista vreo mie de oameni demni sau/si inteligenti in Bucuresti, cam atat. Nici nu stiu daca e trist sau imbucurator lucrul asta pt ca eu, sincer sa fiu, nu credeam ca mai exista nici macar atatia.

Vorbesc deci despre o carte care m-a impresionat mult peste puterea mea de redare in cuvinte! Si incep spunand ca la vederea titlului am fost convins ca e una din cele mai penibile lucrari, crezand ca mi-a picat din nou in mana inca  una din acele atat de hazardate si prost argumentate ghiduri gen ’self help’,  ‘how to..’ sau ‘psihologie practica’. Da, cand am citit coperta pe care scria ‘Formula Fericirii’ mi-am dat a sila ochii peste cap insa, pt ca aveam timp de pierdut in acea librarie am gandit ca nu risc nimic daca trec in revista cuprinsul ori scurtele cronici de pe coperta spate. Nu am fost atat de convins de caracterizarile tipice unei coperti care anuntau fara zgarcenie la cuvintele de lauda grandoarea pragmatica uluitoare a lucrarii sau calitatea ei de best-seller in Germania,  insa subtitlurile cuprinsului erau destul de tentante.

Si pentru ca inconstientul oricarui om, deci inclusiv al meu, tanjeste latent dupa o fericire absoluta pe care toti credem ca nu o posedam deja, am luat acasa volumul si am inceput sa-l consum. Citeam din  nou, in continuare suficient de sceptic, coperta fata: Stefan Klein- ‘Formula fericirii-minunatele descoperiri ale neuropsihologiei de azi’. Desi enervat teribil de puerilitatea aproape penibila a titlului unei opere catalogate ca fiind ‘geniala’, am parcurs primele pagini. Acestea au fost insa suficiente pt a imi da seama ca intr-adevar aveam in mana o opera literalmente colosala prin insasi adaptarea ideilor extrem de complexe si greu inteligibile la o terminologie ultra accesibila fiecaruia. Vorbesc iata despre o lucrare stiintifica de neuropsihologie (adica un fel de chimie+anatomie+psihologie) care a fost atat de bine gandita, construita si mai ales exprimata incat poate schimba biologia neuronala si  mai ales viata afectiva, emotionala a oricarui om, indiferent cat de educat sau needucat ar fi acela. Stefan Klein reuseste prin cuvinte extrem de simple si concise sa explice oricui doreste sa inteleaga fericirea, cat de accesibila si mai ales cat de prezenta este ea in viata fiecaruia dintre noi. Desi cea mai mare parte a operei explica procesele si reactiile strict chimice si anatomice responsabile de emotiile sau sentimentele umane, autorul reuseste sa faca toate aceste explicatii extrem de tehnice intr-un mod ce uimeste nu doar prin simplitate si comprehensibil dar si printr-o tehnica similar narativa, o tehnica ce iti lasa impresia ca citesti o povestire epica ori chiar lirica, o tehnica umana (rar intalnita la o lucrare stiintifica de specialitate) si chiar emotionanta.

‘Formula Fericirii’ este deci o carte in care fiecare poate descoperi cum dar mai ales de ce poate fi perfect fericit, indiferent cat de imposibila poate parea cuiva aceasta ipoteza. Este o carte ce explica absolut toate cauzele sentimentelor de iubire, prietenie, invidie, dorinta, extaz, dragoste de mama, sau chiar a sentimentelor de natura religioasa,  sentimente ce nu doar ca ne sunt perfect controlabile dar mai ales pot fi antrenate si dirijate de noi in directia obtinerii unei permanente stari de fericire (hedonista sau nu). ‘Formula fericirii’ arata cum sau mai bine zis cat sexul, drogurile, banii sau chiar oranduirea politico-administrativa a statului ne pot modela sentimentul de implinire, de fericire, de bine general. Printr-o abundenta legitim persuasiva a studiilor de caz, a experimentelor si exemplelor prezentate in randurile lucrarii, Stefan Klein dovedeste ca merita din plin fiecare litera a cuvintelor de lauda din criticile pozitive adunate. Volumul este , fara indoiala, un instrument ideal si mai ales extrem de accesibil absolut oricui (aproape indiferent cat de inteligent este) pt conturarea sau reconturarea anatomica si emotionala a mintii, este acel gen de scriere despre care se spune ca ‘iti deschide ochii’ si cu ajutorul careia oricine, subliniez, oricine, poate invata sa fie perfect fericit, aproape tot timpul!

Ca recomand fiecaruia aceasta carte.. e foarte putin spus. Cred cu convingere ca cine nu parcurge aceasta lectura isi refuza ani sau poate chiar o viata intreaga  plina de fericire. Think about it !

http://www.youtube.com/watch?v=Ak0D7R2Wzi8

Am vazut o fata care nu avea mai mult de 35 de ani .. in ultimele momente ale vietii ei.. Nu o vazusem niciodata pana atunci, nu o cunosteam, nu stiu si nici nu imi doresc sa stiu cine era , ce a facut sau .. nimic. Cea mai imputita, umilitoare si degradanta boala  din lume ii devorase de mult increderea, energia si mai ales speranta insa.. spre marea surprindere a mea (posibil doar a mea), nu reusise sa ii indeparteze frumusetea! Desi pielea ei avea cea mai clara nuanta morbida  de galben-kaki din cate am vazut si ramasese singurul ambalaj al osaturii , desi corpul ei aproape ca se confunda cu salteaua patului in care se scufundase spre pieire, lipsa toatala a parului incerca a fi camuflata de o esarfa ale carei caracteristici chiar nu au cum sa mai conteze.. cele mai profunde, umbroase si ample cearcane pe care le-am vazut vreodata .. se atarnau pana spre colturile gurii a mormant pe niste ochi…  atat de mari, de vii, de expresivi, frumosi dar mai ales foarte, foarte deschisi (ca  ultima poarta a dorintei de viata, ca ultima ancora infipta satios in  lumea pe care nu mai avea decat zile pana cand o va fi parasit) ca ai fi crezut ca insasi moartea nu ar avea in veci puterea de a invinge asa o dragalasenie, … fascina!. Privirea aia ce apartinea totusi nefiintei era atat de captivanta incat ..incat putea face chiar moartea sa para mai .. umana, mai acceptabila, mai putin .. moarte (da , fata asta poate a dat si poate da  de acum inainte in mintea mea o reprezentare mai frumoasa mortii)  . Desi intreg acel corp mai putin decat firav se zbatea sa mai intretina miscarile reflexe ale muschiului diafrag ce smucea cate o respiratie si deci traire, ochii ei, ochii aia , ce este f posibil sa fie cei mai mari ochi pe care ii voi retine vreodata in existenta mea, debordau a VIATA.. fara sansa, a SPERANTA.. fara finalitate, a DORINTA … ABSOLUT, absolut fara nici o iluzie a implinirii!!!  Ochii ei mari si captivanti construiau un complex oribil dar uluitor al perceptiei intru avant, al intelegerii intru integrare, al contopirii intru moarte.

Se chinuia sa respire, se zbatea sa  inteleaga noile chipuri  (intre care si al meu) ce apareau, mai ales,  nu doar pt ea in acea  ultima camera a vietii ei. Am inhalat dinspre ochii ei o dorinta impotenta de cunoastere, o ambitie ce probabil existase de mult insa acum se topea in blazare, o deznadejde fireasca dar mai ales un regret ce durea doar privindu-l din exterior, al omului care stie ca moare, ca nu mai  are cum sa scape dar care ar fi vrut, of doamne doamne ar fi vrut sa mai vada , sa mai stie , sa mai afle, sa mai inteleaga, sa mai .. tot..tot.. dar nu mai avea cum, nu mai avea .. da .. nu mai avea cand sa mai faca nimic din toate astea. Am parasit acea camera doar pt a ma intoarce in cateva ore cred.. nu mai era.

http://www.youtube.com/watch?v=TrW0q5UN3wE

A spune.. inseamna a ma dezice de convingerile mele nihiliste si deci a ma contrazice cu mine insumi, a tacea.. inseamna a ma schingiui in propriu-mi ferment productiv, inecacios si atunci? Totusi nu e contradictia, privita ca mirare, acel propulsor ancestral evolugen? Si daca da (si da!) , ce imi doresc? Ma scald alene in dulceata asta anticrescanda a unui hedonism consumativ  de inalta factura prost-gustoasa si totusi iata-ma, iata-ma tacand, devenind unul si nu cel, intorcandu-ma catre tot si mult departe de specific, carcerandu-ma in ingnoranta si distantandu-ma de cognitie!

Si daca as refuza acest act al tacerii, daca as renunta la construirea acestui concept de nesunet, daca mi-as lua din nou in seama mintea, ce? Nu ar fi toate aceste zvacniri purile actiuni sisifice? Ee nu. Ar fi ca si cand as incerca sa ma conving ca puterea mintii ma poate face sa respir pe fundul marii sau sa ma arunc in pufosimea norilor fara sa cad. Iata deci cam cum ispiteste aceasta superba capcana a cognitiei (exact asemeni linistii teribile pe care apa o inspira dar adancu-i ucide, asemeni fascinatiei primitoare a unui nor al carui final insemna totusi strivire intru moarte violenta).

Si atunci?  Nu pot sa inchid altfel decat constatand raportul direct proportional dintre efectul timpului asupra corpului supra efectul timpului asupra mintii. Ecce!!! Ego sum quo sum!

Click aici pt a vizualiza prezentarea si dialogul meu (acestea incep la minutul 30:00 al acestei inregistrari)

Pt extra siguranta, http://www.tvr.ro/inregistrari_tvr2.php?file=tvr2-22.03.2011-08_06.flv&id=TONOMATUL%20DP%202

(Pt ca eu am avut sansa sa traiesc  vremurile de care fac vorbire dedic acest palid si insignifiant succes al meu unei lumi incheiate la 5 iunie).

Pentru siguranta,  http://www.tvr.ro/inregistrari.php?file=DATA-2011-01-30-21-00.flv&id=Dedicatii+muzicale+la+TVRi

http://www.youtube.com/watch?v=0RMLCRXWQV4

‘HTA HTA HTA HTA’ facea soarele intr-un raset percutant, nesonor si catastrofal iar hohotele sale se prefaceau in cercuri concentrice de lumina dar mai ales de caldura ucigasa care buseau zbireste peste fata dar mai ales peste piept si peste lumea toata de pana si nisipul din jur urla ascutit a neputinta scuipand scoicile moarte in urma cu secole. Apa se chinuia atat de tare ca valurile imprastiate peste tarmul de sticla asurzitoare nu scoteau absolut niciun sunet. Aerul facut perceptibil prin adiere incetase de mult mangaierea lui specifica si devenise doar o unealta nevrednica a dezastrului. Si ranjetul teribil al soarelui biciuia prin pisici cu noua cozi perfect rotunde, de un rotund atat de rotund incat nici macar durerea sfasietoare pe care o provocau nu putea inlatura  starea de admiratie uluitoare care se nastea in fata unei asa perfectiuni nemaiintalnite. Razele acelea pulsate atat de rotund, atat de rotundic rotunde deci in forma de cerc transformat printr-un fel de eveniment hiperbolic in sfera parasisera  de mult incidenta perceptibilului prin doar vizibil si erau acum osandibile asemenea celei mai acide otravi auzului, gustului, dar mai ales, mai ales si in special tactilului. Si pana ca ceva ori cineva sa poata intelege eventul, soarele a inceput sa cante singur, dupa rasete, un cantecel indeslusibil, indeslusibil noua tuturor care nici nu mai eram, lor, celor eliptice de gand ori sunet ori cuvinte care nu mai fiintau la randu-le dar mai ales viorilor proaspat lacuite care, priveau balind de pofta interpretarii si ar fi dat orice sa schiaune la unison asemeni unor pisici tuberculoase torturate prin starngerea cozilor in menghine de clestar glazurat acompaniindu-l.

La sugestia unei persoane cu gusturi similare-mi am dat o sansa (din nou invaluit in prejudecata sceptica) unui roman de mica intindere, pe numele sau ‘Mecanica inimii’. Insusi titlul imi inspira genul acela de opera specifica secolului pe care il traim (n.r. secolul 21) si nu pot spune ca am pornit cu entuziasm in demersul parcurgerii operei sub discutie. Cum probabil insa deja dau de banuit, am descoperit in acest roman una din cele mai simple dar super satioase si satisfacatoare povesti de dragoste din cate am consumat vreo data. Inca din primul capitol m-am gasit coplesit de o veritabila avalansa de metafore din cele mai ciudate dar extrem de logice care m-au facut sa vreau sa termin dintr-o sorbire intreaga opera (lucru care mi se intampla extrem de rar). Povestea porneste deci intr-o maniera ultra suprarealista cristalizandu-se insa catre final intr-un pragmatic aproape sangeros, fiind condimentata cu piese alegorice aparent iritant de epatantisime  . Toate aceste elemente nu fac insa decat sa ambaleze intr-o superba manifestare artistica (tehnic vorbind) o delicioasa poveste de iubire, genul acela super simplisim (la prima vedere) specific cumva filmelor americane de la jumatatea secolului trecut (n.r. secolul 20) sau, mai frumos, intalnite in operele clasice ale marilor dramatugi ai vremurilor (si ma gandesc in primul rand la Shakespeare).

Cat despre autor? El este un tanar artist francez, Mathias Malzieu, nascut in 1974, care in 1993 a intemeiat o formatie de muzica rock numita Dionysos (piesele lor suna insa foarte aiurea, motiv pt care am hotarat sa nu postez niciun clip de al lor ca insotitor al acestui text). Salut insa talentul sau impresionant si maniera contemporan suprarealista cu care reuseste sa exprime idei din cele mai simple, incatatoare, atragatoare, super abundente si, de ce nu, tot spuse, vechi de cand lumea.

Cu multumiri si apreciere Luizei.