dulu.ro

Desi in toata viata mea adulta (dpdv anatomic ), am desconsiderat si desconsider de o maniera vehementa filosofia crestina, nu am putut niciodata sa nu admir principalul ei profet, anume pe Iisus Hristos (a.k.a. Mesia, Fiul lui dumnezeu sau alte porecle de genul acesta). Am judecat (dupa umila-mi pricepere si cultura) acest personaj, dintr-o perspectiva antropologica, istorica dar mai ales socio-convenienta a vremurilor sale (cu atata acuratete cat e posibila, considering..). Intotdeuna l-am privit pe Hristos ca pe un amarat super inteligent care, tinand cont de epoca in care s-a nascut (una in care progresul stiintific abia daca putea explica de ce apa fierbe de la fundul unui recipient catre varf daca e pusa la foc sau de ce lichidul curge si nu pica), nu avea, din pacate pt el, cum sa nu creada in dumnezeu si, mai mult, constient fiind (ca orice om inteligent) de superioritatea sa intelectuala, cum sa nu considere (saracu’) ca el, atat de destept fiind, nu este inrudit (in sens patern) cu ‘forta’ responsabila de tot INEXPLICABILUL din jur.

Parerea mea este totusi ca Iisus  nu a fost un om prea inteligent pt vremea sa (in sensul ca s-a nascut prea devreme, cum se spune) ci din contra, a avut marea sansa de a se naste intr-o epoca in care oamenii erau inca atat de nepregatiti pt nivelul sau de intelegere incat , nu intamplator, acest om a putut lansa cele mai imbratisabile teorii , nu pt contemporanii sai cat mai ales pt urmasii lor. Bietul dar diabolicul Hristos a gandit o teorie prin care putea sa pozeze ca salvator in randul prostimii de atunci dar , mai ales, o teorie care, iata, isi gaseste rezonanta si la mai bine de 2000 de ani de la nasterea sa. Nu intamplator se prefacea el ca se roaga pt nemermicul ce murea alaturi de el pe cruce (daca era corect, mai repede se ruga pt victima aceluia, care, intre noi fie vorba, daca ne luam dupa filosofia crestina, arde si acum in iad pt ca, nu din cauza unei alegeri personale, ci printr-un joc al conjuncturilor tempo-geografice sa zicem, nu avea cum sa creada in dumnezeul despre a carui existenta inca nici macar nu stia; adica hotul, se lafaie si acum in rai pt ca a avut sansa haotica de a muri langa acest iisus si a avut inspiratia de a deschide gura, aproape aiurea, in vecinatatea acestui coleg de penitenta).

Iata cum, in concluzie, iisus apare in mintea mea ca un individ, fara discutie, mai mult decat extrem de inteligent (daca stau sa gandesc prin prisma propriei mele teorii, cel mai inteligent om nascut vreodata pe planeta, dupa Buddha) care insa, apartinand unui popor ce, inca de la nastere a fost plin de frustrare si sortit (cumva in mod firesc) sclaviei, printr-o ascutime fara precedent ori antecedent a mintii, a reusit sa inteleaga tot mecanismul devenirii antropologice si deci sa modeleze ceea ce avea sa devina mintea omului cu mult inainte ca ‘acesta’ sa realizeze. Cu alte cuvinte, iisus nu avea cum sa fie altceva  decat un exponent excelent al unui popor asuprit si discriminat care, dincolo de inteligenta sa incontestabila nu putea urmari decat un scop plantat iremediabil si mai ales invincibil in informatia lui genetica, anume rasplata. Si a reusit.

Trackback URI | RSS comentarii