dulu.ro

De cate ori putem fi cu adevarat siguri ca mesajele (informatiile) pe care incercam sa le transmitem prin diversele noastre modalitati de comunicare (verbala-intentionata si constienta sau nonverbala-ne/intentionata si in/constienta) sunt intelese intocmai de interlocutorii nostrii, sunt interpretate exact asa cum am dorit? Consider ca in ciuda aparent spectaculoasei noastre evolutii antropologice (dpdv morfologic, al inteligentei cognitive, emotionale dar mai ales al inteligentei sociale si deci comunicational) omul ca individ a reusit in prea mica masura sa isi poata reda exact (prin gesturi, atitudini, pozitii sau cuvinte) starile interioare (sentimente, opinii, idei). Chiar daca civilizatia occidentala pune un accent principial pe educatia permanenta intru comunicare eficienta, omul (ca specimen individual dar si universal) nu a reusit, in opinia mea, sa conceapa si sa dezvolte o modalitate exhaustiva de comunicare perfect eficienta care sa poata fi folosita fara gres in orice act de transmitere a unui mesaj si care sa garanteze intelegerea identica a unei informati atat de emitatorul ei cat si de receptor (considerand toate variantele posibile ale relatiei emitator-receptor inclusiv combinarile emitator unic sau multiplu-receptor unic sau multiplu).

De cate ori putem fi siguri ca intelegem un mesaj (informatie) intocmai cu intentia avuta de interlocutorul nostru? Cum putem stii  daca am interpretat corect cuvintele ori gesturile unei persoane care ne vorbeste (sau nu) si ca putem lansa un feed-back potrivit? Suntem capabili sa intelegem dar mai ales sa ne asumam posibilitatea unei realitati in care mesajele receptionate de noi  sa fie cel putin usor diferite ca perceptie de modul in care ele fusesera lansate ca intentie? Filtrul selectiv al mintii noastre fatalmente subiective evalueaza dar mai ales interpreteaza orice informatie prin prisma empirica a unei experiente personale similare celei care ne este transmisa (exemplu:daca cineva ne povesteste despre un cal, mintea noastra va da o reprezentare, adica isi va imagina, va contura un cal pe care l-a vazut candva sau de care isi aminteste cumva inconstient si il va introduce inevitabil in incercarea de a pricepe corect ceea ce i se spune; exact acelasi principiu de functionare a reprezentarii este valabil si in cazul interpretarii sau descrierii unei opinii, idei si mai ales a unui sentiment). In cuvinte mai simple dulcele va insemna pentru fiecare primul dulce pe care l-a perceput sau macar amintit vreodata, durerea ca perceptie va fi mereu asociata si insusita in functie de prima experienta dureroasa amintita, iubirea va fi traita intotdeauna cumva similar cu prima dragoste de la gradinita.

Pentru a incheia  argumentatia mea privind valentele incomplete si mai ales adaptativ-perfide ale comunicarii ma voi avanta un pic in hermeneutica lui ‘Ce faci?’. Cu totii lansam intrebarea aceasta de cateva ori pe zi dar suntem cu adevarat interesati sa primim un raspuns detaliat ori exact la aceasta intrebare sau a devenit ea pur si simplu o forma politicoasa de salut al carei continut real l-am uitat sau il ignoram de mult cu totii? Cand spunem ‘buna, ce faci?’ ne mai dam seama cu adevarat ca am pus o intrebare care ( in conventia sociala universala) urmeaza sa primeasca si un raspuns? Ce cred eu despre acest ‘ce faci?’ (mai ales ca in cateva limbi in care stiu cat de cat ca traducerea acestei intrebari-salut inseamna acelasi lucru ca in romana)? Consider ca este o adaptare relativ perversa insa necondamnabila si socialmente acceptata a unui salut care prin hibridizare stocheaza si o importanta valenta empatica (prefacuta sau veritabila) prin care putem lasa interlocutorului impresia ca ne pasa cu adevarat de el/ea , ca vrem sa stim sincer ‘ce mai face’ dar mai ales ofera o perfecta oportunitate de lansare a unui subiect mai amplu; nu in ultimul rand (ci poate chiar in primul) obliga cumva pe cel caruia ii este adresata intrebarea sa faca si el apoi acelasi lucru daruindu-ne astfel sansa de a ne satisface teribila dorinta ancestrala in/constienta de a ne lauda, de a ne plange sau pur si simplu de a ne auzi vorbind.

Pentru o intelegere mai clara, intr-o exprimare mai putin hatisoasa a acestei teme sugerez vizionarea filmului ‘Babel’ (foarte expresiv) si/sau parcurgerea operelor lui Marshall Rosenberg (autor promovat si in trecut de acest blog).

Trackback URI | RSS comentarii