dulu.ro

‘TREBUIE sa reuseasca la New York! TREBUIE!’ imi spunea intr-o dupa-amiaza o prietena despre o alta prietena. Aceasta din urma are, cred, 34 de ani, o situatie materiala eleganta, o cariera lunga si de invidiat la Londra. Nici una insa din toate acestea nu reprezinta pentru ea o reusita. OK, nu e ca si cum ar fi prima oara cand constat cum partea apetenta al sistemului psihic uman face pe cineva sa se declare nemultumit, indiferent de ce sau cat are ori a realizat, ce m-a impresionat insa intr-atat incat sa ma impinga inspre reflectie au fost pasiunea si convingerea, empatia cu care aceasta prietena a mea mi-a povestit situatia tocmai relatata.
‘TREBUIE sa reuseasca la New York! TREBUIE!’ . In primul rand de unde pretentia de valabilitate universala a conceptului de ‘reusita’ (care comporta in mod vadit o severa valenta subiectiva a naratorului) si tot in primul rand, de unde investirea cu a stabili acest imperativ definitiv, de necontestat (ca sa nu zic ‘irefutabil’ pt ca acest termen s-a pervertit teribil in ultimii ani)? Cu alte cuvinte, cine are indrazneala sa sustina ca se afla in posesia interpretarii absolute si necesar exhaustive a conceptului de ‘reusita’ dar mai ales cine isi poate permite sa impuna de o maniera irevocabila o atare definitie subiectiva prin eliptism de varianta?
‘TREBUIE sa reuseasca la New York! TREBUIE!’, imi aminteste in mare masura de un fortat episod consilial al fratelui meu (psiholog pasionat) in care acesta explica unei individe ce il abordase in mod agresiv, ca problemele ridicate de ea par a avea o origine conventionala. Femeia ii povestea teatralisim fratelui meu despre faptul ca implinise nu stiu cati ani si ca nu avea un partener de viata iar acest lucru o facea extrem de nefericita. Fratele meu i-a explicat atunci ca aparenta dorinta de a avea un prieten putea fi pur si simplu o chestiune asimilata prin cultura in care se nascuse si deci prin educatie si nu neaparat un deziderat ultra individual, veritabil ori cu adevarat esential ei, care sa ii apartina in totalitate si ca aceasta ar putea fi cauza reala a inposibilitatii ei de a se atasa. OK, nu contest ca omul este, indiscutabil un animal social, care cauta anturarea si doreste in mod bio-morfologic, geneto-aprioric un partener, nu despre asta e vorba. Ce vreau sa spun este ca valabilitatea perfect rezonanta cu sinele a unui concept, oricare ar fi el, se afla exclusiv si obligatoriu in cel mai intim colt al fiecaruia. Numai o perfecta cunoastere de sine poate arata care este valoarea esentiala inspre desavarsirea careia merita sa investim.
Sunt oameni care nu inteleg neaparat fericirea ori reusita prin a avea un partener de viata, sunt oameni care se simt impliniti mancand, unii care exulta ucigand pe altii, oameni care vad implinirea ajutand pe altii. Desigur, incape dezbatere privind legalitatea ori tinuta morala privind o dorinta, asta este insa alta discutie. Ideea e ca ‘reusita’ ar trebui sa insemne pentru oricine, indeplinirea unui vis cu adevarat individual, personal, intim si real, iar nu satisfacerea unor tinte de altii desenate ori contopite prin obisnuinta si comunitate.

Trackback URI | RSS comentarii