Si pe mine marea ma invaluie intr-o lume mirifica, ma elibereaza de “mine” si ma atrage in nemarginirea ei.

Candva, intr-o seara, demult, demult, in vremuri apuse, am trait un moment special de care imi voi aduce aminte toata viata.
Era… la apusul soarelui. Razele lui blanzi imi mangaia trupul.L-am privit direct “in ochi” pana ce ce a pierit, mistuit de valuri. Apoi mi-am facut curaj, m-am lepadat si de “carpele” ce “imi linisteau” prejudecatile, si am intrat sa innot goala.
Luna desena o trena stralucitoare pe licarul apei.De undeva se auzea o melodie. Nu era Seicaru. El era doar in mintea mea, “… iubito, sa ne-aruncam in mare”.
Eram… “singura”. Doar marea ma chema…
Aveam sa inteleg mult mai tarziu ca “iubitul meu”, cel pe care il dorea sufletul meu, era doar in mintea mea.
Viata, este altceva…
Dar eu cred ca “el” exista. E ca un abur care din cand in cand/pana cand ‘?’, intra in “ceva” care are forme, viata, ce-ti da viata… si putere… sa mergi mai departe.