Feed-uri
Mesaje
Comentarii

Pana nu de mult, m-am inconjurat de influente din cele mai nocive pentru mine, pentru evolutia mea, pentru pretentiile si asteptarile mele, pentru statutul meu, pentru dezvoltarea mea ca individ. Realitatea invocata de mine a fost una care, modelandu-ma prin si cu largul concurs al  neputintei mele de a ma opune, m-a condus catre a nu mai fi in stare sa termin de citit nici macar o carte. Nu este totusi pentru prima data in insignifianta mea existenta cand, dupa a o astfel de perioada (in care mi-am suprimat inspre torturare abilitatile intelectuale alergand unghiuri inchipuite si total inexistente prin impotenta unui material gri din creier), imi incape in minte si maini o scriere complet edificatoare, potrivita cum nu se putea mai bine momentului descris pana acum de mine, si aparuta parca dintr-un haos controlat care-mi cunostea cumva simtirile, dorintele, nevoia. Cartea de care vorbesc, alaturi de unele actiuni (in sfarsit rationale ale mele) au concurat la o veritabila revenire a mea intru ceea ce cu adevarat ma defineste, ma face sa ma simt intreg si in rezonanta cu mine insumi! Vorbesc (pentru a nu mai intretine suspansul in relatie cu acest subiect) despre o culegere de ‘Studii de filosofie si estetica-Dualismul artei’ de Tudor Vianu.

De cand imi pot aduce aminte si, caracterizat fiind de indispensabila mea aroganta, am respins mereu validarea conceptului de ‘destin’ ba mai mult, am desconsiderat pana spre batjocura pe toti cei care se aruncau in bratele primitoare si calde ale intelesului larg al acestei notiuni, in primul rand pentru ca acceptarea ideii de existenta a-priori a unui itinerariu evolutiv dinainte stabilit de vreo forta noninteligibila mi se pare total puerila, desfiinteaza liberul arbitru si arunca in lipsa de importanta orice decizie individuala, orice dorinta si orice gand ori sentiment. Am simtit nevoia sa fac aceasta lamurire in principal pentru a nu  se intelege ca sprijin cumva pattern-uri de gandire conform carora omul nu poate face vreo diferenta prin existenta si hotararile proprii impotriva unor alte vointe superioare lui (astfel de interpretari apartin, in opinia mea, mintilor care nu vor sa isi asume raspunderea actiunilor proprii ori a puterii lor de judecare). Ce este totusi atat de special in legatura cu lucrarea amintita de mine mai sus? Faptul ca marele filosof roman a reusit sa ofere conceptului de ‘destin’ o  interpretare pe care nu doar ca o accept dar o adopt si o insusesc cu o admiratie profunda: vorbind despre simtul estetic ca rezultat (printre altele) al zonei geografice ori al culturii in care ne nastem (subliniand intre multe, similitudini izbitoare intre elemente decorative ale interiorului catedralei Notre Dame din Paris si croissant-ul francez), Tudor Vianu introduce ideea de predictibil si asemanator in manifestarile artistice sau evolutive ale unui popor (chestiune aplicabila, in opinia mea, atat la nivel micro comunitar dar mai ales chiar si la nivel individual). In alte cuvinte, urmarind evolutia operelor de arta ale unei natii, ale unor comunitati, poti observa anumite tipare in baza carora mintea omului sau chiar a societatii actioneaza de-a lungul timpului, constatand similitudini clare la intervale bine definite de timp. Aceasta constatare poate duce, prin extrapolare, la indrazneala de a sustine ca poti presupune exact ce va urma sa se intample in istoria ori manifestarea artistica a unei societati pur si simplu prin a ii cunoaste extrem de bine background-ul. Superb!

Si totusi de ce am numit acest text ‘Despre introspectie..’? Cine a reusit sa urmareasca corect rationamentul prezentat de mine mai sus nu are nevoie de lamuriri insa am sa le fac. Exact asa cum societati ori popoare pot cadea prada previzibilului, indivizilor la randul-le li se poate creiona un proiect de evolutie si dezvoltare, in cazul in care le este cunoscut perfect intreg pachetul emo-activ de pana la  momentul respectiv. Ce vreau sa spun este ca, ajungand la o cunoastere super profunda a sinelui, individul poate elimina cu maxim de succes orice urma de nesiguranta ori de risc din absolut toate actiunile, sentimentele dar mai ales din deciziile proprii. Impacarea cu sinele inlatura in timp orice teama, neintelegere, suferinte, orice regret ori judecata si, aflat in cunostinta de cauza , un individ poate sti exact despre el insusi, cum va actiona intr-o situatie data, stapanind astfel cu despotism si desavarsire, cu echilibru si eleganta, ceea ce pentru altii inseamna doar ‘destin’ sau ‘asa a fost sa fie’.

Un raspuns to “Despre introspectie sau cea mai verosimila paradigma a interpretarii”

  1. on 26 Mai 2009 at 11:39 am Eu

    Pare-se ca te-ai oprit la un raspuns ce demult ti-era sete sa-l cauti. Eu cred ca ai sa continui.

Trackback URI | RSS comentarii

Lasa un mesaj

« Despre unghiuri

Delight »