dulu.ro

Ce este intunericul atunci cand esti atat de obosit, atunci cand iti e mai somn ca niciodata? Nu e el oare leaganul perfect, dezirat, conditia adorata si suprema a principalei tale dorinte, anume dorinta de a adormi? Cand pleoapele tale se simt mai grele si mai cleioase decat oricand, nu este oare intunericul cel mai dulce si mai vrut prieten, poate chiar singurul? Nu este el cel mai gustat nectar, cea mai tandra miere, cel mai catifelat extaz? Si cum deci sa nu il iubesti atunci pe el, pe nirvanicul intuneric?
Ce este deci acum lumina? Nu este e oare cel mai enervant si nedorit dintre lucruri daca tie iti e atat de somn? Nu este atunci chiar si cea mai mica raza ce inca se mai straduieste zbatandu-se sa te calauzeasca prin intunericul asta atat de des, cel mai nevrut si de respins dintre prieteni? Iti mai pasa oare atunci cand ti-e somn ca lumina este de fapt singura fara de care actiunile tale de peste zi nici nu ar fi putut exista? Nu este ea cumva conditia in lipsa careia oboseala care acum te face sa o renegi nu si-ar fi avut in veci surse, pentru ca fara de lumina nu ai fi putut face oricum nimic, nicicand?
Ce sunt eu atunci de fapt? Is cel ce doarme si nu are cum sa nu doarma sau is de fapt cel care scaldandu-se bucuros in lumina oboseste la un moment dat si are nevoie sa se culce, deci are nevoie de intuneric? Vreau mai tare lumina si raze sau somnul e atat de puternic incat voi adormi? Cel mai trist mi se pare ca fiecare realitate reprezinta o conditie sine qua non a celeilalte.

Trackback URI | RSS comentarii