dulu.ro

Imi cadeau copite pe ceafa, le simteam in ambele mele perechi de sinusuri si imi curgea peste tot un sange inchipuit, un sange care exista doar in mintea mea deci pretutindeni si in fapt pe nicaieri. Plesnea prin tot eul un sange acajou, dens aproape gelatinos dar vascos cu certitudine, tasnea cu urlete! Eram doar eu cu mine intr-o senzatie imaginata, una alimentata naiv de creierul meu moale si amar intr-o realitate perceptibila doar pentru mine. Zburau pe langa mine prefacute in nicovale noi si lucioase niste iubiri asidue dar, in real si din pacate, unilaterale. Atunci am realizat ca demiurgul sunt eu, ca universul imi devenise vasal dar mai ales creatie, ca pot cu adevarat sa generez, sa intretin si mai ales sa cred in secretia endorfinica pe care de cele mai multe ori o identificam prin ingenua dragoste. Peste luciul ochilor mei crescusera niste masele insotite ici-colo de incisivi lati care scrijeleau privirea mea, imi schimonoseau mutra frumoasa si asteptau, din obisnuinta, ca in spatele lor sau pe langa ei sa apara cumva o limba care sa imi dezvaluie in sfrasit ca vesmantul notional( da, cu ‘o’ dupa ‘n’!) dat simtirii de dragoste, anume cuvantul acesta si ce ne place tuturor sa credem ca defineste el nu este pana la urma decat o camuflare naiva a unei reactii chimice, a unui raspuns organic, efemer la un stimul permanentizat sau nu. Si daca vreau sa fie stele sunt pentru ca le ordon eu sa fie, si daca vreau sa fie nelumina ea este fiindca am eu puterea sa o inchipui, daca vreau sa se imprastie miros din flori umede de primavara se imprastie pentru ca pot eu sa ii dau drumu din palma mea, daca vreau cuvinte ele apar fiindca le eliberez eu, si daca vreau sa ma amagesc cu o iubire inteleasa doar de mine am sa o fac pentru ca da, pot sa comand pana si iubire si mai ales pot sa o traiesc asa cum vreau eu!
Si timpul? Este el ca absolut fara mine sau in relativul inventat de mine se dueleaza secundarul cu orarul arbitrati de minutar care de fapt este nasul meu? Da, timpul nu exista dincolo de mine, la fel cu iubire nu este decat daca o construiesc eu! Iar spatiul, bietul spatiu este daca binevoiesc eu a-l face cosmos, iar tot sub decizia mea despotica devine haos, materie dezordonata, energie panicata vizibila doar ochiului meu cel plin de dinti. Si iata deci cum Timpul si Spatiul primesc din partea mea o noua coordonata venita sa le completeze (pana la noi decizii) dimensiunile. Da vorbesc de o noua masura care invinge Timpul pentru ca nu este permanent acolo si ingenunchiaza Spatiul fiind imperceptibila si stramba dupa voia mea! Este o manifestare in non palpabil a unei energii care exista pentru ca spun si vreau eu ca ea sa existe. A depasit deci nefiindul din Nimic primind astfel valente de Existenta! O data ce am smuls-o din nefiintare, exista necesar pentru ca am numit-o pur si simplu. E suficient! Este pentru ca is eu, eu pentru ca vreau, tot pentru ca eu!
Si din nou niste surubelnite enorme, absolut imense, curate cad cu zgomot drept in osul meu temporal stang si imi rup violent toti dintii pe care ii aveam in ochi. Deci nu mai pot de acum sa mestec nimic cu privirea ochiului stang! Mi-am cautat reflectarea pe undeva. Si am gasit-o imediat, da, pentru ca am hotarat eu in mintea-mi nu o oglinda ci o planeta intreaga, plata, in care se vede tot de la orice distanta, care distanta este iar relativa prin spusele mele! Este acea distanta despre care spuneam candva ca inverseaza caderea in salt natural, converteste picajul in urcare! Si vazandu-ma acolo constat ca surubelnitele astea nefolosite, prabusite de undeva tot din creatia mea subconstienta (care este iata suverana chiar peste-mi), se infipsesera atat de ordonat , simetric pe stanga mutrei mele ca aratam incredibil: exact ca un paun cand isi deschide coada (si paunul este si el fiindca il gandesc eu, este ‘paunul’ clasicismului grec, adica ideea)! Numai ca aceasta podoaba a mea e formata din surubelnite, despre care eu stiu ca nu stiu nimic in camp constient si asta ma face sa ma poleiesc in divin! Si cum radeam eu fericit la vederea noii mele mutre, un soare ovaloid care se mula ca un autist genial, ma facea sa vreau sa vomit si era compus dintr-un material aflat undeva intre doua agregari (jumate solid, jumate lichid dar nu separat ci impreuna) a inceput sa tipe tare, tare de tot si nearticulat la mine (gen  ‘aaaaaa aaaaaa aaaaaa’). Am luat hotararea sa il privesc calm, tolerant, dandu-mi seama ca si soarele asta nefiresc este tot produsul meu si l-am dojenit ca pe o progenitura obraznicuta: ‘Mai soare, taci ma si stai locului de nu te mai mula atat!’ Am putut sa fac asta imediat ce am inteles ca vaietele lui erau de fapt tot un  limbaj compus de cine stie ce parte a mintii mele pe care o prefacusem, pana la urma, in comprehensibil. Si atunci totul a redevenit inteligibil, soarele s-a rotunjit, a tacut si a luminat, eu am coborat din nou pe lumea asta, asta din care vorbim si nu alta, am luat o coada de par in mana si m-am hotarat sa mai raman un pic, si iubire!

Trackback URI | RSS comentarii