Eram perfect constient de mine, de prezenta mea, de ceea ce faceam, de scopul miscarii mele. Imi implineam actiunile biocentriste cand brusc am constatat lumina care orbea. Era o separare de lumina care nu avea cum sa nu captiveze, era o reflectare a razelor de caldura si explozii care rapea pur si simplu. Chiar daca tot concretul din jur era asa de convingator si de nelasat, sclipirea aceea severa m-a hipnotizat de-a dreptul! Ma aflam intr-o realitate de necontestat din care insa lucirea aceea perfecta m-a revendicat! Vorbeam, interactionam, imi placea si nu asteptam nimic! Dar m-am trezit balacindu-ma intr-o pata de lumina de pe o bucata de metal! M-am pomenit ratacind printr-un contra intuneric ametitor, intr-o stralucire in mijlocul careia nimic din concretul conventional nu ma sensibiliza. Si hoinaream prin lumina fara sa stiu, fara sa vreau, fara sa incerc dar simtind, mangaindu-ma de caldura necesara a anti orfeului, nezarind in coplesirea fireasca a scipirii, surzind sub un soare pretutindenit, scaldandu-ma intr-o frantura cretina dar mai ales banala a unei oglindiri de soare!