Ma plimbam la amiaza printr-o adiere calda a inceputului de toamna. Spatiul din juru-mi era vast, primitor si desi nimic nu imi putea garanta singuratatea, simteam o certitutidine a lipsei de fiinte din apropierea mea. Pasii mei striveau fara a supara iarba deasa si inca dogoritoare a unei pajisti de munte dupa o ploaie pe care nimic viu nu avea de ce sa o blameze. La inceput, privirea imi era destinata cruzimii gingase a verdelui de sub talpi. Cand insa fruntea mi-a fost atinsa cu dulceata vantului ce tocmai ispravise de inlaturat cel din urma nor, am zarit, ridicandu-mi ochii, ansamblul. O frumusete electrica mi-a impietrit miscarea pentru cateva momente. Am constatat ca visarea mea ma purtase la marginea unei paduri de munte. De liziera nu ma despartea decat distanta umbrelor de copaci inalti. Paraseam deci revarsarea neintrerupta a luminii din soare si aveam sa patrund colosul racoros in care caldura urma sa-mi fie daruita crampeic, printre ramurile inca verzi si tacute in freamatul lor. Am intrat. Faceam pasi liberi si inceti prin potecile inventate de mine, ghicite cu o siguranta bizara de indreptarea mea. Aveam un sentiment desavarsit de familial, de siguranta, de negreseala. Mergeam printr-o plimbare aproape dansata, cu mainile in buzunare, cu privirile rotind exploratoare, cu urechile atent dorinde de sunet, cu mintea intr-un repaos aproape periculos. Intalnirile provocate de vant intre frunze nasteau un clinchet ce ma facea sa inchid ochii intr-un zambet tamp de placere. Pasarile isi lansau comunicari pe care desi nu le pricepeam le primeam in gand si inima cu toata puterea incantarii. Ma gaseam astfel in sanul unei simfonii desavarsite, intr-o suita inviolabila de armonii din care, dorind sa ridic fata catre sus a extaz am perceput desavarsirea unui cer perfect albastru care mi se daruia printre crengile atat de vii ale padurii. Am gandit atunci ca de acela fusese momentul pentru a carui existenta se inventase lumea, ca daca de la acel moment incolo universul avea a-si incepe stingerea, atunci viata va fi avut intr-adevar un sens magnific, un scop aristocrat, mare si demn.
Simteam in minte apropierea unui lac, iar conexiunea mea atat de intensa si aproape ciudata cu natura acelui loc si a acelei zile a dus la o intelegere care mi-a implinit visul. Dincoace de copacii printre care ma bucurasem atat pana atunci s-a dezvaluit un luminis al carui loc fusese dintotdeauna acolo. Soarele era ceva mai slabut deja intru cat noi, eu si restul universului lipsit de oameni, ne indreptam catre amurg. Oglinda unei ape smulsa direct din cele mai frumoase vise avute de mine vreodata ma refelcta generos din bratele luminii ce isi gasise loc in chiar mijlocul padurii. Dorind sa desavarsesc integrarea mea in acest univers am hotarat sa unesc cu el cel din urma simt inca necontopit cu mediul anume gustul. M-am aplecat vrajit atingand marginea lacului cu genunchii spre a gusta din apa. Simteam ca acela va fi momentul definitiv al patrunderii mele reale in univers, in devenirea ca parte comuna si de neinlaturat din magia lui. Cand insa am dechis ochii imbatati pana atunci de vraja frumosului, limpezimea teribila a apei mi-a dezvaluit spectacolul nedorit al macabrului grotesc: fundul acelui lac al omenirii, cum i-as fi putut spune pana atunci era ticsit cu cadavre inghsuite, schimonosite, descarnate si atat de terifiante. Am sarit imbatat de groaza in picioare si am continuat sa privesc mortii din lac, fiecare aflat in diverse stadii ale fenomenului de putrefactie si fara sa stiu cum, am inteles ca in spatele fiecarui corp fara suflet se afla o poveste inspaimantatoare. Unii dintre ei aveau bucati lipsa din ceea ce candva fusese carne iar acum se desluseau privirii niste oase galbene si tari. Feluritele ipostaze ale rigor mortis-ului ma priveau din ochii vesnic orbi ai mortilor. Picioare in loc de maini, capete infipte in cutii toracice, calcaie in loc de ochi, ochi in locul genunchilor, fata mea reflecta in acel colaj al mortii, viata in loc de… Am hotarat sa nu mai plec!