dulu.ro

Catre fabrica nu mai ducea decat un drum prafuit, psihedelic, drept. De jur imprejurul epavei  exista doar camp, un camp in permanenta galben, cu ierburi inalte si intins cat puteai cuprinde cu privirea. Aici nu se vedea soarele niciodata. Cu toate astea lumina era asa puternica, bogata si curata, cerul intotdeauna senin si albastru, orizontul perfect rotund, rosu-aramiu ca te facea sa suspectezi existenta astrului dincolo de ceea ce se putea percepe. Un vanticel dulceag batea zi dupa zi peste campurile aurii si nesfarsite. Aerul avea un gust perfect iar atingerea lui amintea mereu de placerea simtita sub ocrotirea patului din copilarie in noptile geroase de iarna. In inima acestui taram armonios, muzical si vesnic linistit se ridicase candva un colos industrial.
In fabrica dezafectata de la periferia acelui oras de provincie isi gasise adapost un pitic. Urcase la un nivel superior al fostei glorii productive de otel si acolo i se amenajase un spatiu aproape la fel de generos ca al unui apartament normal de trei camere. Piticul provenea dintr-o familie de clasa medie si avea chiar si un frate. Acestia il abandonasera insa in fabrica datorita comportamentului extrem de agresiv al piticului dar si datorita faptului ca acesta, in aparenta, era incapabil de comunicare. Adapostul piticului nostru era format din mai multe incaperi, doua mai mici si mai intunecoase si una mai mare si luminoasa aflata in capatul unui hol care lega deci odaile intre ele. Baie nu exista pentru ca piticul se folosea de toate spatiile pentru a isi face nevoile iar de spalat nu se spala desi, paradoxal, intotdeauna arata extrem de curat. Purta in permanenta pe cap o bonetica triunghiulara de dormit, cu un ciucuras rotund la varf iar corpul ii era invesmantat intr-o pijama a carei camasa avea manecile foarte mari pentru el, acoperindu-i deci in permanenta palmele. De sub mansetele camasii de noapte se puteau ghicii niste degete incovoiate si noduroase care erau mereu directionate catre in sus, dat fiind temperamentul efervescent al piticului. Si labele sale aveau parte de aceeasi infasurare, cracul pantalonului de pijama fiind la randu-i mult peste masura reala a piticului. Pijamaua si caciulita erau albe si desi mediul in care piticul nostru traia era unul infect in care dominau scurgerile, rugina, mizeria si sobolanii, echipamentul lui ramanea intotdeuna surprinzator de imaculat. Parea ca larghetea pijamalelor nu mai reprezenta de mult un disconfort pentru el, piticul avand mereu miscari precise dar lente de o exactitate empirica uimitoare. Fiecare camera era zugravita in culori diferite: cea mare in alb iar celelate doua in galben pal respectiv portocaliu caisa. Holul pastra culoarea naturala a metalului din care era construit intregul adapost. Toti peretii si tavanul acestui asezamant erau plini de gauri mai mari ori mai mici, de forme neregulate, create de rugina care mancase metalul din care erau fabricate, gauri din care intotdeauna curgea o apa maronie si de unde se auzeau in permanenta suntele specifice curgerii picurande de lichid, insotite in mod evident si natural de ecoul necesar al caderii intr-un spatiu metalic vast. Peretii suportau unele pete de sange vechi, uscat, maronit si cernela diluata, inconjurata de apa. Nu exista mai mult de un centimetru patrat pe acele spatii plane care sa nu fi fost atins de vreun fel de murdarie. Cand fratele, care venea ce-i drept cel mai des, sau oricine altcineva il vizita ori aproviziona, piticul nu scotea decat niste scancete nervoase, pruncesti si nearticulate, era permanent incruntat si gata de atac, iar fata lui de un palid cadaveric-verzui, cu niste taieturi mici si inguste in loc de ochi, cu un nas coroiat catre macabru, cu buzele subtiri si uscate, cu saliva calciata in marginea gurii, cu pielea rece si prost hidratata, se grimasa inspre pericol si inspaimanta spre teroare. In locuinta piticului era tot timpul rece in primul rand din cauza structurii exclusiv metalice dar si a umiditatii relativ ridicate.
In dupa amiaza aceea atat de frumoasa in exterior dar asa de mohorata in fabrica, reusisem prin nu stiu ce metoda sa ma strecor in casa piticului si spre marea mea surprindere ii eram acestuia invizibil! Ajunsesem acolo cu cateva minute inaintea fratelui sau si avusesem deci timp sa fac un tur al barlogului mare in care traia infioratorul pitic. Era agitat ca intotdeauna. Privindu-l i-am inteles brusc, ca prin miracol povestea si, desi nu il intalnisem pana atunci, asteptam ca dintr-un moment in altul sa soseasca fratele sau. Acesta nu a intarziat. Era incarcat cu o plasa mare de provizii pe care a lasat-o undeva pe jos, intr-una din cele doua camere obscure. Nu era nevoie de un frigider pentru ca oricum rece era peste tot in jur. Se vedea pe fata lui o blazare in lupta cu toanele piticului. Era aproape plictisit, de nu ar fi fost nevoit sa fie precaut, de incercarile de a se feri de atacurile lui asa ca pleca rapid de sub ploaia de scancete oribile, tevi ruginite, oale fara fund, piulite ciobite pe care le arunca asupra lui piticul nervos din fire. Privisem intrega scena relaxat din perspectiva invizibilitatii mele, invizibilitate aplicabila, dupa cate constatasem si fratelui. Dupa plecarea lui ma gasisem uluit de transformarea glasului piticului dintr-unul copilaresc in unul grav, concret, un glas care materializa un gand in forma cuvintelor:’parvenitilor, sunteti niste prefacuti!’. Plamaditura aia ciudata devenise brusc extrem de matura, rationala si plauzibila incat abordarea mea radical modificata la randu-i m-a facut sa scot un sunet de mirare. Acest lucru avea a se dovedi fatal pentru prezenta mea intru cat exprimarea prin glas avea sa imprastie valul invizibilitatii mele. Tot camuflajul meu superb dar neintentionat a fost spulberat de uimirea-mi  prin sunet! Constatandu-ma deci intr-un final, piticul a inteles pericolul posibil al deconspirarii sale si s-a napustit mai napraznic si fioros ca niciodata asupra-mi. Ochii lui erau de un negru ametitor, dimensiunile-i ilare deveneau naucitoare, iar palmele-i evadasera teribil de sub pijamaua supradimensionata dezvaluind niste gheare ce doar la vedere te puteau trimite in lesin! Am izbutit sa-i evit atingerea fugind in graba pe usa bizarului apartament. M-am vazut coborand cu agilitatea unui pompier experimentat niste scari ruginite din fier, scari de genul celora pe care ai nevoie de toate cele patru membre spre a te deplasa. Aveau aceste scari si protectiile acelea specifice in spate spre a-ti impiedica o eventuala cadere la dezechilibrare ori desprinderea vre uneia din maini. Chiar si aceste protectii erau pe alocuri desprinse si pline de rugina. Toate salturile mele erau insotite de strigatele-mi disperate ce il chemau pe fratele meu care nu fusese nici macar o clipa cu mine dar care, in momentele acelea de teroare si dementa, parea a fi unica solutie a scaparii mele. Saream, coboram si tipam sacadat si gatuit numele fratelui meu. Dar fratele meu era departe, mult dincolo de orizontul acela pururi aramiu in care soarele nu se scufunda nicicand si din care nu se nastea niciodata.
Si poate in viata fiind ori nu, prin analizatori palpabili ori imaginati, coplesit de bucurie, am auzit glasul linistitor, implinit si entuziast al tatalui meu care ma invata cand eram copil o poezie: ‘Un pitic, atat de mic, facea baie-ntr-un ibric…’

Trackback URI | RSS comentarii