Plecand dinspre o hermeneutica scremuta catre efectele insele ale fenomenului si deci chiar dincolo de originea lui intuita descopar LINISTE! Una coplesitoare, o liniste vitriolanta, tulburatoare, de o desavarsire care ma asurzeste si ustura. O liniste exhausta, definitiva, atemporala, aflata dincolo chiar de orice fragment din spatiu. O liniste inspre completarea careia se cladesc toate celelalte simturi prefacute pentru lipsa de sunete in vasale. E liniste de o culoare deflagrativa, baroca, violentisim halucinanta, rogvaiv si mai mult decat atat, mult mai mult, peste potenta cuvintelor ori a ratiunii mai mult. E liniste de o atingere velurica, ordonat imprastiata, aproape onirica si totusi incredintata tangibilului. E liniste de un parfum derutant, pretutindenit, care captureaza catre neliber dar captiveaza catre neorizonturi. E liniste de un dulce slab, muzical, din petale. E liniste de un perfect pentru care auzul se lasa cu drag schilodit pana tocmai spre nefiinta, se arunca zambind in act suicidal, preferandu-se insusi eliptic de sensuri ori scop original. E un nesunet rotund care lipseste trupul de orice senzatii proprioceptive, kinestezice, in fapt de tot finalul somatic, un nesunet transformat intr-un placut endorfic, postelectric, incremenit, anihilat, neutralizat, un nesunet in care as putea sa dorm fara vise.
Linistea construieste o enclava atat de concreta, un total separat in care mintea ramificata reuseste a se scufunda daruindu-si o pauza din constiinta. Da, se compune un vid polivalent imposibil de atins atat Spatiului deci deplasarii dar mai ales Timpului deci devenirii. E totusi o intrerupere din real care isi constata reperele efemerului si se pleaca vulnerabilitatii sale, o liniste muritoare, nedivina. E un ‘ce’ nonparametral si ilogic care exista atat cat poate fi intretinut asemeni unei franturi incapatanate de uscat sub o umbrela invinsa in cele din urma de ploaie necrutatoare, meschina si rece ajutata de vant plus gravitatie prin planuri inclinate. Se compune o lipsa brusca si iute de sunete ca atunci cand cautand izbavirea de un soare tiuitor si plin de zgomot te arunci bezmetic intr-o apa curata si edelica sub care nu se mai aude absolut nimic, unde intelegi praful si-i zambesti fascinat, unde constati mizeria si o mangai gingas, unde ai vrea sa poti respira spre a nu mai reveni in veci la suprafata.
Incercand o reprezentare materialifiata a conceptului, gandesc o prapastie, una enorma, cu pereti abrupti de un pitoresc dezarmant. Si ma gandesc in inima acelei prapastii iar din inima ei ma gandesc zarind un cer amorf, definit totusi ca dintr-un contur de palnie strivita. Ma simt nesimtindu-mi corpul, intins pe o iarba de un rece placut si privind nauc catre in sus, neaparat catre in sus, nesperand si nedorind totusi sa urc, satisfacut fiind cu costatarea ca pot percepe dinspre profundul interior ceva ce milioane de alte perechi de ochi remarca transparent, superficial si fara fond doar de deasupra. Gandesc de acolo, din cel mai intim interior al prapastiei, o fascinatie relativ necoapta, dezamagitoare sau insuficienta si cruda. Gandesc acest interes care, sub privirile mele uneori neatente primeste subrede valente spasmodice de iubire. O iubire care desi este perseverent lansata in raiduri de inima este constant nerevendicata de minte, ca un fel de cascada grea si bogata a carei apa nu ajunge sa atinga nimic, niciodata, pur si simplu curge asa, la nesfarsit, intr-un neant neverosimil, accesibil exlusiv imaginatiei. Si ma simt atat de definit, de eu in sfarsitul acestei prapastii incat incerc sa gandesc ca dincolo de pereti ei nu mai exista lume, ca s-a risipit, ca acelea sunt marginile universului deci intregul, in mijlocul caruia ma aflu si de unde ma dezic de tot furnicarul negat, nerecunoscut sau ignorat de pe margini.Tot privind catre cerul diform de deasupra-mi aleg sa simt si sa inteleg o realitate inversata, una de-a-ndoaselea in care capatul adanc al prapastiei devine varful cel mai inalt al lumii intregi, ca si cand undeva la limitele ingustului orizont al abisului gazda-mi, ar sta cea mai mare si limpede dintre toate oglinzile cristaline de argint. Si asa privirea mea se transforma in suverana, constatarea mea in zamislire ontologica, eu in demiurg iar starea mea de agregare,de fiinta, de gand sau iubire se preface intr-o cadere in sus. Da, o cadere libera, suava si desvarsita prin liniste catre sus, ca si cand oglinda de deasupra nu preschimba doar adancul in inalt dar si caderea in salt, ca si cand vectorul fortei gravitationale si-ar fi schimbat sensul, convertind totul in opus. Si cad, cad intr-una si de fapt urc, asced, ma sui prin aer peste parpastii si oglinzi, peste lumi si cosmos, peste ordine si haos, peste toti si mine, dincolo de origini si explozia matern-primordiala. Si raman in cadere spre sus si ma obisnuiesc, nu ma plictisesc si vad, adorm fara sa simt ca as pierde ceva prin somn, somn cand dorm un somn fara vise in moale. Iata astfel conceptul hibridului din liniste si zbor, pornind de la geneza, continuand si terminandu-se cu nesfarsirea, cu saltul prin cadere in sus, cu devenirea… cauza prima, mine.