dulu.ro

Mi-am amintit ca obisnuiam sa privesc cerul sau catre cer sau… Si am zis sa privesc din nou, macar pentru o clipa, macar o data si apoi gata… sa vad ce mai face, obisniua sa-mi fie bun prieten. Si am facut-o! Uitandu-ma catre sus zaresc o pasare (da amara!). Ce m-a socat la pasarea asta era ca una din aripile ei, aripa stanga, era complet jumulita de pene si zbura stramb, anapoda, dezechilibrat si evident chinuit spre stanga. Aripa fara de pene era relativ scarboasa, arata exact ca aripioarele de pui inainte de a le gati, dezgustatoare, ude, cleioase. M-am tot uitat indelung la pasarea asta care zbura in gol si-n cercuri, ajungea mereu in punctul unde isi pierduse in urma cu ceva timp penele aripii stangi, si peste care nu mai putea urca. Zbura asa, deprimata, constienta de lipsa de scop si orizonturi a zborului ei, de tristetea ei cand deodata, privindu-ma la randu-i, imi zambeste… amar. In acel moment am fost cutremurat de socul constatarii proprioceptive a pasarii a zborului si tristetii ei. Exact, privind cu atentie pasarea am realizat tulburat peste masura ca pasarea aia eram eu! Pasarea avea fata mea cu toate insusirile mele doar ca poseda un cioc tocit si ochii erau dispusi de o parte si de alta a capului mic si parca tot mai mic, cu gene si dinti, cu sprincene si obraji, cu lacrimi si grimase. Si ploaia care incepuse sa cada rece, brusc si gri o data cu constatatrea mea, ma facea sa-i simt temperatura scazuta, textura si agregarea doar pe acea aripa stanga macabrisim golasa provocandu-mi spasme in zbor. Dar zbor, zbor in continuare un zbor curb, nihilist iar ochii mei condamnati dispunerii de o parte si de alta a capului mic si parca tot mai mic, ma impiedica sa mai privesc in sus fara sa ma aplec, curb.

Trackback URI | RSS comentarii