dulu.ro

Unghiile impung sangerandive palmele acelor maini inclestate pe gratiile groase ce impung partea inferioara a globilor oculari provocand perceperea recelui prin creier si iesind manjite prin crestet. Si totusi ochii vad… un amurg greu cu nori ce apasa senzatiile si genereaza teama de ploaie. In spate, carcera asa de racoroasa din pietre gri si ude. Corpul e surprinzator de curat, sta suspendat de infigerea din cap a barelor de metal impecabil… si chiar, uitasem, li se simte gustul acela de aliaj otelos. Si vantul bate, spatele incepe sa doara. Picioarele au avut nebanuita intelepciune de a se sprijini de marginea patului pentru o singura persoana unde totusi nu va mai dormi nimeni. Aerul rece e reconfortant, s-a inchegat si sangele de pe maini si fata, mirosul amagirii cu ploaie se face placut nasului si pielii, sub norii aia asa apasatori care se vad dar care nu si-au schimbat de atatea ceasuri pozitia. Poate sunt desenati. Capul simte ca are par desi in conceptul de sine descris de constient, podoaba capilara nu apare ca element constitutiv. Cu toate astea adierea invita la dans niste cosite balaie. Fruntea se simte exceptional. In spate, total opus, este usa grea de lemn jilav, usa ce nu va mai fi inchisa sau deschisa de nimeni, pentru ca oamenii au disparut cu totii si pentru totdeauna. Se aude ceva picurand, e probabil apa. Starea… e una de bine general iar ploaia daca se decide sa inceapa ar face bine sa se si opreasca la un moment dat. In rest, e perfect, nimic nu ar putea fi mai desavarsit. Totusi… candva, ploaia…

Trackback URI | RSS comentarii