dulu.ro

In clasa intai! Frustrat inca din prima zi din cauza ca, desi era clienta mamei mele, tovarasa invatatoare nu a catadicsit sa ma bage in seama altfel decat pe ceilalti, ba mai mult ma numise ‘baiatul din spate care da din picioare’, servindu-ma ca exemplu de ‘asa nu!’ Nu ma imprieteneam prea usor nici atunci insa antipatii… din abundenta. Era o copila, colega de clasa, extrem de slaba, cu un profil ascutit foc, de pasare, piele inchisa rau la culoare (nu, nu era tiganca), uniforma mult prea mare de ea, in par acea bentita de inalt prost gust (cum se purta pe vremea aceea, o veritabila conditie sine-qua-non a fetitelor de scoala primara) cu floricelele acelea imense din material textil alb pe fiecare parte laterala (din cele care faceau capul mare-la propriu-oricarei copile), ochi bulbucati, vene albastre prea vizibile inclusiv pe fata, urechi maricele, pantofiori de lac (mereu curati, mereu negri, poate nu mereu aceiasi, cu baretute si catarame nichelate), cuminte, nu impresiona prin agerime, de fapt nu impresiona pe nimeni cu nimic, uratica, poate prea mult pentru varsta ei de atunci; era asa cuminte, ba chiar fricoasa, tematoare in noul mediu, nu supara pe nici unul, nici una… doar pe mine! Desi nu vorbisem cu aceasta copila in veci, desi nici macar nu se uitase vreodata la mine, nutream pentru ea o antipatie profunda, super intensa, un sentiment vecin cu ura, cu acel tip de pizma in stare sa te conduca spre orice! A simtit biata de ea atitudinea mea! Timp de multe luni, imi aduc aminte, am urmarit-o ca un animal de prada! O pandeam la fiecare colt, incepusem sa pot descrie un pattern al deplasarilor ei; imi amanam insa intotdeauna atacul pentru acea circumstanta desavarsita, cand sa fim doar noi doi, eu si ea, cu absolut nimeni, nimeni altcineva! Doream ca acel moment al nutritei sfasieri imaginate sa fie nimic mai putin decat perfect! Si a venit… intr-o marti… deja al doilea trimestru (cum era pe atunci), ciudat dar stiu ca era soare, in partea comuna dintre toaletele de baieti si fete; intarziase saraca de ea peste sunetul clopotelului (posibil sa ii fi fost rau); in orbitorul meu instinct animalic o asteptam, simteam mirosul, gustul, atingerea momentului la care visam de atata vreme (precum nemernicele hiene ce constata ca prada mult urmarita a suferit un handicap). A iesit, m-a vazut, a inghetat! N-a dat inapoi, stia ca nu exista scapare! M-am apropiat cu rabdare, traiam intens acea clipa! Am prins-o violent de zona bicepsilor (membrele superioare), am tintuit-o de perete si i-am zis ca intr-un fel de urlet victorios: ‘ma, te-am prins ma?’ (cum ziceam toti cand eram mici, dorind parca sa avem confirmarea victimei ca intr-adevar se afla sub instanta bunului nostru plac).

Atunci s-a intamplat un lucru pe care nu il voi uita vreodata in viata: intr-o dictie cum rar am mai intalnit de atunci, gatuita de spaima dar totusi extrem de lucida, colega mea m-a intrebat prin niste sunete complete, perfect rotunde, foarte articulate: ‘Dar ce ti-am facut eu tie?!’ Da, exact asa, nu ‘ da’ ce ti-am facut io tie?’, nu! Cuvinte intregi, rostite lent deci percutant, in limba romana literara. A fost momentul cand cred ca am realizat pentru prima oara ca violenta si legea pumnului pot fi ingenunchiate de ratiune si argument logic (chiar si de ratiunea unui copil de sapte ani, lesinat de frica). I-am redat imediat libertatea, am plecat rusinat fiindca, intr-adevar, nu aveam de ce sa ii fac vreun rau. Nu am mai vorbit niciodata, nimic cu ea in toti cei opt ani de scoala generala (cat am fost colegi de clasa), iar in urmatorii patru ani de liceu, pe care intamplarea a facut sa ii petrecem tot impreuna (dar in clase diferite) nu am mai avut nici macar curajul sau decenta sa o mai salut cand ne intalneam pe coridoare, pur si simplu ma prefaceam ca mi-e straina; ceva din privirea ei, cu care ma intersectam ocazional, imi spunea ca nu a uitat episodul acela de rautate in stare pura, esentiala pe care eu o manifestasem in primul an de scoala; si cred ca nu o salutam pentru ca ma asteptam ca ea sa imi raspunda si sa imi dovedeasca astfel ca, spre deosebire de mine, ea nu era un animal!

Imi amintesc perfect numele ei (chiar si initiala tatalui). Fireste, nu am sa il public; cert e ca a facut o diferenta, a insemnat o treapta importanta in devenirea mea ca individ. Multumesc!

Trackback URI | RSS comentarii