dulu.ro

Ca specie, ne place sa ne flatam cu superioritata in relatia cu alte forme miscatoare ale vietii. O privire mai atenta in esenta intima a noastra ca oameni ne poate provoca surprize dezamagitoare. Desi sunt putini cei care au puterea de a admite o asa ipoteza, omul ca manifestare pur materiala a vietii nu se deosebeste cu mult fata de animal; diferenta esentiala consta in calitatea de homo faber (omul care-si face unelte) si care, intr-adevar conduce catre crearea de alte avantaje, mai degraba aparente. Natura dominant animala a omului este evienta in situatiile in care individul este nevoit sa obtina un prim plan in lupta pentru salvarea propriei vieti, secventa in care, valorile morale, estetice, familiale, umane dispar cu desavarsire, de dincolo de hainele bine croite, ivindu-se blana, aripi, labe, gheare, colti, bale, solzi; cuvintul se preface in raget, gestul in spasm instinctual, rationalul in salbatic. Cand nevoia de a se simti apreciat in micro sau macro comunitati umbreste constiinta si elementele minimale ale regulilor sociale nu isi mai gasesc rezonanta cu sistemele fabricate de minte pentru atingerea scopurilor in imediat, omul se intoarce la stigmabila sa nedorita indescotorosibila origine: animalul (dincolo de domesticire).
Si daca lucrurile stau in acest mod, e oare nepotrivita o atitudine intentionat ingrata, rece, dura, distanta fata de semeni? Se justifica deci acest infiorator trend al renuntarii la iubire? Este acesta macabrul itinerariu pe care mintea colectiva a omului l-a strabatut in mod inconstient catre dispret? Se indreapta egoismul catre o indreptatita premarire? Si daca da… de ce nu?

Trackback URI | RSS comentarii