Comprehensio temporis
Octombrie 19th, 2006 de Dulu la ora 1:08 am
Exista momente cand siguranta este cuvantul ce ai naivitatea sa crezi ca te caracterizeaza cel mai bine; exista momente cand esti convins ca stapanesti despotic evenimentele vieti; exista momente cand crezi ca nimic nu te mai poate surprinde dar mai ales exista momente cand nu vezi ce situatii ar putea sa te mai incurce ori sa-ti starneasca indoieli.
Apar de o data secundele care te imbata, te fac sa redevi un naiv, un sperand, un copil intru dorinte, te imbraca in uitare, dezinteres; apar minutele care te forteaza sa te intrebi, sa te asiguri de convingerile pe care le simteai de nezdruncinat; apar orele in care te macina intrebarile, raspunsurile axiomatice pe care le detineai, te schingiuie senzatia ca se poate mai bine decat ai deja; apar zilele in care tot speri sa treaca, sa uiti, sa te trezesti si sa nu mai ai gandul acela; apar diminetile cand, desi stii ca nu e asa, iti doresti ca totul sa fi fost doar un vis.
Au disparut in neant clipele de confort, s-au evaporat mixturile simpaticului, au trecut in non-fiintare crampeiele de timp ce te faceau sa te crezi de neinvins.
Starnesc un interes enorm diviziunile de timp ce pot urma!
Un raspuns to “Comprehensio temporis”
Lasa un mesaj
Londra… »
ce fiinte ciudate suntem noi oamenii!! Cum revenim la simtirea adolescentina, la acele sentimente de nedescris uneori in care ne vedem imuni la tot ce ne incojoara,si apoi, la fel de puternic ca aceste simtiri vine acel “dar daca…” care ne umple de spaime. Totusi cred ca toti ne dorim ca multe din zilele noastre sa fi fost doar un vis, de la adolescentul inselat de cea pe care o credea suflet pereche si UNICA fiinta care sa-i dea iubire si careia sa-i daruiasca sufletul sau, si pana la cel care care de returnat datorii de zeci de mii de euro.
Asta ne face pe noi ciudati, sensibilitatea noastra uneori triviala, alteori inselatoare, visele noastre sunt dintre cele mai pure sau dintre cele mai negre. Gravitam intre minus si plus infinit cu gratia unui gaz volatil, noi, cu visele si simtirile noastre, ne aprindem si ne stingem necontenit pana in acel moment cand nici plus infinit si nici tovarasul sau -minus infinit- nu ne mai vor si ne scuipa in eterna realitate a sfarsitului.
Viata noastra e frumoasa prin visele si simtirile noastre, altfel cum am putea sa fim multumiti de existenta unei pietre.
Printre ganduri si mistere, inteligenti si lichele revelam noi oare lumii adevarata ei putere? Nu cumva ne aflam intr-o nesfarsita miscare de rotire in care pierdem din vedere adevarul?!
Cu plecaciune……
Dimitrie de Vavalugi