dulu.ro

De trei zile tot merg la Universitate, pt ca mi-e rusine de toti batranii aia de acolo care urla mai mult pt mine si altii de varsta mea decat pt ei, pt ca sunt un om educat si pt ca nu ma duce atat de putin capul incat sa zic ’si daca ma duc eu acolo ce?’ (sau cel putin refuz sa accept o asemenea idee) sau ‘ce sa caut eu intre mojicii aia?’, pt ca nu sunt un las pretios care se multumeste doar sa isi injure zi de zi tara iar cand are ocazia sa zica ceva, sta in casa ca un.. las (sa zicem doar atat).

Si ce constat? Constat ca exista vreo mie de oameni demni sau/si inteligenti in Bucuresti, cam atat. Nici nu stiu daca e trist sau imbucurator lucrul asta pt ca eu, sincer sa fiu, nu credeam ca mai exista nici macar atatia.

[youtube]http://www.youtube.com/watch?feature=player_embedded&v=c-Cfgh2DHb4[/youtube][/youtube]

Inainte de a dezvolta tiltlul vreau sa clarific unele lucruri. Si vreau sa fac asta ca rezultat al unui experiment simplu pe care l-am facut via Facebook. Bineinteles ca nu am sa va spun despre ce experiment e vorba insa am sa va spun despre concluziile pe care le-am tras in urma acestui experiment: bodybuilding-ul si fitness-ul nu inseamna obsesie, nu inseamna sa te faci dulap, nu inseamna sa vorbesti numai despre asta, nu inseamna sa consumi suplimente nutritive sau , doamne fereste, sa utilizezi substante anabolizante, steroizi. Bodybuilding-ul si fitness-ul inseamna bun simt, inseamna sa iti respecti , sa iti apreciezi si sa iti intelegi corpul si mintea, inseamna sa fi constient de faptul ca corpul tau iti ofera absolut tot, TOT, iar tu ar trebui sa ai un minim de decenta incat sa ii oferi in schimb grija, atentie, apreciere.

Nu intamplator am ales ca aceste cuvinte sa incheie introducerea mea si sa premearga discutia in sine ci pt ca prin ele incep practic caracterizarea promisa in titlu. Nu va povestesc despre Alexandru Ceobanu doar pt ca intotdeauna mi-a oferit cele mai decente, non invazive, non toxice si bine argumentate sfaturi pt ingrijirea sanatoasa a  corpului meu, nu fac asta nici pt ca e unul din putinii antrenori de fitness/bodybuilding pe care ii cunosc care nu arata ca un dulap pufos si prost definit. Va vorbesc despre el in primul rand pt ca, aproape obsedat de sala fiind, inteleg cat de greu e sa stii cand sa te opresti, sa te documentezi temeinic (adica sa nu vorbesti prostii auzite de la altii) si mai ales sa investesti in tine si in dezvoltarea ta ca om (si nu ca taur) si mai ales ca profesionist. Cred ca e prima data cand fac Laudatio pt cineva pe blog-ul meu  (cititorii obisnuiti stiu asta  si probabil se mira) insa legatura intre aceasta poveste si blogul meu este una cat se poate de clara si fireasca. Atunci cand am decis sa incep sa scriu on line am crezut ca pot sa educ ineducabilii, ca pot sa schimb pe cei imposibil de schimbat, ca pot sa fac societatea in care am ales sa traiesc una daca nu mai frumoasa , buna, desteapta, macar mai decenta, intelegatoare si doritoare de progres. Timpul si experienta mi-au aratat ca m-am inselat amarnic. Nu am renuntat totusi ca eu sa vreau intotdeauna sa invat mai mult , sa stiu mai mult, sa inteleg mai bine. Povestesc despre Alexandru Ceobanu in primul rand pt ca, in opinia mea, si el este unul dintre acei oameni care au inteles ca si in Romania poti fi apreciat daca iti respecti profesia si daca o faci cu maxim de dedicare si seriozitate, indiferent de domeniu; si el este unul din aceia care se trezesc dimineata cu entuziasm si zambet pe buze (in loc de scarba, lene si dezinteres), este un profesionist veritabil (pt cei care nu stiu ce inseamna profesionalism, si din pacate sunt multi, profesionalismul presupune in primul rand munca, disciplina, organizare si seriozitate si abia apoi aptitudini si talent). Alexandru Ceobanu poseda toate aceste calitati si din fericire pt el, si-a ales o profesie in care lucrul acesta se vede pe corpul lui ( chiar si prin tricou :)  ). Si chiar daca nu avea norocul asta , as fi putut sa certific eu aceasta realitate prin simpla constatare ca , de fiecare data cand are o programare la mine (si are de multi ani si foarte frecvent) ajunge la timp! Poate nu vi se pare mare lucru insa va pot spune din deja vasta mea experienta ca este unul din cele mai importante lucruri. Punctualitatea inseamna seriozitate, disciplina si nu in ultimul rand respect, respect pt persoana cu care te intalnesti dar mai ales pt oameni, in general. In toti anii in care mi-a fost client, Alexandru Ceobanu nu a intarziat niciodata cu toate ca si el circula prin exact acelasi trafic pe care unii mi-l invoca zilnic ca sursa a intarzierilor si mai  mult, traverseaza tot centrul capitalei (de obicei la ora de varf) pt a ajunge la mine. Chiar si daca nu l-as fi cunoscut, prin concursul circumstantelor, si la locul de munca (a fost o perioada in care mergeam la sala in care el lucra la vremea respectiva), punctualitatea sa m-ar fi facut cu siguranta sa stiu despre el ca este, fara indoiala, un mare profesionist. Urmarind filmul de prezentare putem vedea extrem de clar ca aceasta este departe de a fi singura sa calitate: munca asiduua, perseverenta, ambitia si respectul pt profesie sunt chestiuni pe care cu toii le putem imbratisa, indiferent de meserie, si poate ca in felul acesta vom putea face ca societatea si tara de care ne-am obisnuit sa ne plangem incontinuu sa cunoasca schimbarea la care visam cu totii.

Nici nu stiu cum as putea contura acest text astfel incat sa reusesc sa sintetizez cat mai clar, pragmatic si mai ales suficient de cuprinzator subiectul.

Vorbesc deci despre o carte care m-a impresionat mult peste puterea mea de redare in cuvinte! Si incep spunand ca la vederea titlului am fost convins ca e una din cele mai penibile lucrari, crezand ca mi-a picat din nou in mana inca  una din acele atat de hazardate si prost argumentate ghiduri gen ’self help’,  ‘how to..’ sau ‘psihologie practica’. Da, cand am citit coperta pe care scria ‘Formula Fericirii’ mi-am dat a sila ochii peste cap insa, pt ca aveam timp de pierdut in acea librarie am gandit ca nu risc nimic daca trec in revista cuprinsul ori scurtele cronici de pe coperta spate. Nu am fost atat de convins de caracterizarile tipice unei coperti care anuntau fara zgarcenie la cuvintele de lauda grandoarea pragmatica uluitoare a lucrarii sau calitatea ei de best-seller in Germania,  insa subtitlurile cuprinsului erau destul de tentante.

Si pentru ca inconstientul oricarui om, deci inclusiv al meu, tanjeste latent dupa o fericire absoluta pe care toti credem ca nu o posedam deja, am luat acasa volumul si am inceput sa-l consum. Citeam din  nou, in continuare suficient de sceptic, coperta fata: Stefan Klein- ‘Formula fericirii-minunatele descoperiri ale neuropsihologiei de azi’. Desi enervat teribil de puerilitatea aproape penibila a titlului unei opere catalogate ca fiind ‘geniala’, am parcurs primele pagini. Acestea au fost insa suficiente pt a imi da seama ca intr-adevar aveam in mana o opera literalmente colosala prin insasi adaptarea ideilor extrem de complexe si greu inteligibile la o terminologie ultra accesibila fiecaruia. Vorbesc iata despre o lucrare stiintifica de neuropsihologie (adica un fel de chimie+anatomie+psihologie) care a fost atat de bine gandita, construita si mai ales exprimata incat poate schimba biologia neuronala si  mai ales viata afectiva, emotionala a oricarui om, indiferent cat de educat sau needucat ar fi acela. Stefan Klein reuseste prin cuvinte extrem de simple si concise sa explice oricui doreste sa inteleaga fericirea, cat de accesibila si mai ales cat de prezenta este ea in viata fiecaruia dintre noi. Desi cea mai mare parte a operei explica procesele si reactiile strict chimice si anatomice responsabile de emotiile sau sentimentele umane, autorul reuseste sa faca toate aceste explicatii extrem de tehnice intr-un mod ce uimeste nu doar prin simplitate si comprehensibil dar si printr-o tehnica similar narativa, o tehnica ce iti lasa impresia ca citesti o povestire epica ori chiar lirica, o tehnica umana (rar intalnita la o lucrare stiintifica de specialitate) si chiar emotionanta.

‘Formula Fericirii’ este deci o carte in care fiecare poate descoperi cum dar mai ales de ce poate fi perfect fericit, indiferent cat de imposibila poate parea cuiva aceasta ipoteza. Este o carte ce explica absolut toate cauzele sentimentelor de iubire, prietenie, invidie, dorinta, extaz, dragoste de mama, sau chiar a sentimentelor de natura religioasa,  sentimente ce nu doar ca ne sunt perfect controlabile dar mai ales pot fi antrenate si dirijate de noi in directia obtinerii unei permanente stari de fericire (hedonista sau nu). ‘Formula fericirii’ arata cum sau mai bine zis cat sexul, drogurile, banii sau chiar oranduirea politico-administrativa a statului ne pot modela sentimentul de implinire, de fericire, de bine general. Printr-o abundenta legitim persuasiva a studiilor de caz, a experimentelor si exemplelor prezentate in randurile lucrarii, Stefan Klein dovedeste ca merita din plin fiecare litera a cuvintelor de lauda din criticile pozitive adunate. Volumul este , fara indoiala, un instrument ideal si mai ales extrem de accesibil absolut oricui (aproape indiferent cat de inteligent este) pt conturarea sau reconturarea anatomica si emotionala a mintii, este acel gen de scriere despre care se spune ca ‘iti deschide ochii’ si cu ajutorul careia oricine, subliniez, oricine, poate invata sa fie perfect fericit, aproape tot timpul!

Ca recomand fiecaruia aceasta carte.. e foarte putin spus. Cred cu convingere ca cine nu parcurge aceasta lectura isi refuza ani sau poate chiar o viata intreaga  plina de fericire. Think about it !

Desi in toata viata mea adulta (dpdv anatomic ), am desconsiderat si desconsider de o maniera vehementa filosofia crestina, nu am putut niciodata sa nu admir principalul ei profet, anume pe Iisus Hristos (a.k.a. Mesia, Fiul lui dumnezeu sau alte porecle de genul acesta). Am judecat (dupa umila-mi pricepere si cultura) acest personaj, dintr-o perspectiva antropologica, istorica dar mai ales socio-convenienta a vremurilor sale (cu atata acuratete cat e posibila, considering..). Intotdeuna l-am privit pe Hristos ca pe un amarat super inteligent care, tinand cont de epoca in care s-a nascut (una in care progresul stiintific abia daca putea explica de ce apa fierbe de la fundul unui recipient catre varf daca e pusa la foc sau de ce lichidul curge si nu pica), nu avea, din pacate pt el, cum sa nu creada in dumnezeu si, mai mult, constient fiind (ca orice om inteligent) de superioritatea sa intelectuala, cum sa nu considere (saracu’) ca el, atat de destept fiind, nu este inrudit (in sens patern) cu ‘forta’ responsabila de tot INEXPLICABILUL din jur.

Parerea mea este totusi ca Iisus  nu a fost un om prea inteligent pt vremea sa (in sensul ca s-a nascut prea devreme, cum se spune) ci din contra, a avut marea sansa de a se naste intr-o epoca in care oamenii erau inca atat de nepregatiti pt nivelul sau de intelegere incat , nu intamplator, acest om a putut lansa cele mai imbratisabile teorii , nu pt contemporanii sai cat mai ales pt urmasii lor. Bietul dar diabolicul Hristos a gandit o teorie prin care putea sa pozeze ca salvator in randul prostimii de atunci dar , mai ales, o teorie care, iata, isi gaseste rezonanta si la mai bine de 2000 de ani de la nasterea sa. Nu intamplator se prefacea el ca se roaga pt nemermicul ce murea alaturi de el pe cruce (daca era corect, mai repede se ruga pt victima aceluia, care, intre noi fie vorba, daca ne luam dupa filosofia crestina, arde si acum in iad pt ca, nu din cauza unei alegeri personale, ci printr-un joc al conjuncturilor tempo-geografice sa zicem, nu avea cum sa creada in dumnezeul despre a carui existenta inca nici macar nu stia; adica hotul, se lafaie si acum in rai pt ca a avut sansa haotica de a muri langa acest iisus si a avut inspiratia de a deschide gura, aproape aiurea, in vecinatatea acestui coleg de penitenta).

Iata cum, in concluzie, iisus apare in mintea mea ca un individ, fara discutie, mai mult decat extrem de inteligent (daca stau sa gandesc prin prisma propriei mele teorii, cel mai inteligent om nascut vreodata pe planeta, dupa Buddha) care insa, apartinand unui popor ce, inca de la nastere a fost plin de frustrare si sortit (cumva in mod firesc) sclaviei, printr-o ascutime fara precedent ori antecedent a mintii, a reusit sa inteleaga tot mecanismul devenirii antropologice si deci sa modeleze ceea ce avea sa devina mintea omului cu mult inainte ca ‘acesta’ sa realizeze. Cu alte cuvinte, iisus nu avea cum sa fie altceva  decat un exponent excelent al unui popor asuprit si discriminat care, dincolo de inteligenta sa incontestabila nu putea urmari decat un scop plantat iremediabil si mai ales invincibil in informatia lui genetica, anume rasplata. Si a reusit.

Am vazut o fata care nu avea mai mult de 35 de ani .. in ultimele momente ale vietii ei.. Nu o vazusem niciodata pana atunci, nu o cunosteam, nu stiu si nici nu imi doresc sa stiu cine era , ce a facut sau .. nimic. Cea mai imputita, umilitoare si degradanta boala  din lume ii devorase de mult increderea, energia si mai ales speranta insa.. spre marea surprindere a mea (posibil doar a mea), nu reusise sa ii indeparteze frumusetea! Desi pielea ei avea cea mai clara nuanta morbida  de galben-kaki din cate am vazut si ramasese singurul ambalaj al osaturii , desi corpul ei aproape ca se confunda cu salteaua patului in care se scufundase spre pieire, lipsa toatala a parului incerca a fi camuflata de o esarfa ale carei caracteristici chiar nu au cum sa mai conteze.. cele mai profunde, umbroase si ample cearcane pe care le-am vazut vreodata .. se atarnau pana spre colturile gurii a mormant pe niste ochi…  atat de mari, de vii, de expresivi, frumosi dar mai ales foarte, foarte deschisi (ca  ultima poarta a dorintei de viata, ca ultima ancora infipta satios in  lumea pe care nu mai avea decat zile pana cand o va fi parasit) ca ai fi crezut ca insasi moartea nu ar avea in veci puterea de a invinge asa o dragalasenie, … fascina!. Privirea aia ce apartinea totusi nefiintei era atat de captivanta incat ..incat putea face chiar moartea sa para mai .. umana, mai acceptabila, mai putin .. moarte (da , fata asta poate a dat si poate da  de acum inainte in mintea mea o reprezentare mai frumoasa mortii)  . Desi intreg acel corp mai putin decat firav se zbatea sa mai intretina miscarile reflexe ale muschiului diafrag ce smucea cate o respiratie si deci traire, ochii ei, ochii aia , ce este f posibil sa fie cei mai mari ochi pe care ii voi retine vreodata in existenta mea, debordau a VIATA.. fara sansa, a SPERANTA.. fara finalitate, a DORINTA … ABSOLUT, absolut fara nici o iluzie a implinirii!!!  Ochii ei mari si captivanti construiau un complex oribil dar uluitor al perceptiei intru avant, al intelegerii intru integrare, al contopirii intru moarte.

Se chinuia sa respire, se zbatea sa  inteleaga noile chipuri  (intre care si al meu) ce apareau, mai ales,  nu doar pt ea in acea  ultima camera a vietii ei. Am inhalat dinspre ochii ei o dorinta impotenta de cunoastere, o ambitie ce probabil existase de mult insa acum se topea in blazare, o deznadejde fireasca dar mai ales un regret ce durea doar privindu-l din exterior, al omului care stie ca moare, ca nu mai  are cum sa scape dar care ar fi vrut, of doamne doamne ar fi vrut sa mai vada , sa mai stie , sa mai afle, sa mai inteleaga, sa mai .. tot..tot.. dar nu mai avea cum, nu mai avea .. da .. nu mai avea cand sa mai faca nimic din toate astea. Am parasit acea camera doar pt a ma intoarce in cateva ore cred.. nu mai era.

A spune.. inseamna a ma dezice de convingerile mele nihiliste si deci a ma contrazice cu mine insumi, a tacea.. inseamna a ma schingiui in propriu-mi ferment productiv, inecacios si atunci? Totusi nu e contradictia, privita ca mirare, acel propulsor ancestral evolugen? Si daca da (si da!) , ce imi doresc? Ma scald alene in dulceata asta anticrescanda a unui hedonism consumativ  de inalta factura prost-gustoasa si totusi iata-ma, iata-ma tacand, devenind unul si nu cel, intorcandu-ma catre tot si mult departe de specific, carcerandu-ma in ingnoranta si distantandu-ma de cognitie!

Si daca as refuza acest act al tacerii, daca as renunta la construirea acestui concept de nesunet, daca mi-as lua din nou in seama mintea, ce? Nu ar fi toate aceste zvacniri purile actiuni sisifice? Ee nu. Ar fi ca si cand as incerca sa ma conving ca puterea mintii ma poate face sa respir pe fundul marii sau sa ma arunc in pufosimea norilor fara sa cad. Iata deci cam cum ispiteste aceasta superba capcana a cognitiei (exact asemeni linistii teribile pe care apa o inspira dar adancu-i ucide, asemeni fascinatiei primitoare a unui nor al carui final insemna totusi strivire intru moarte violenta).

Si atunci?  Nu pot sa inchid altfel decat constatand raportul direct proportional dintre efectul timpului asupra corpului supra efectul timpului asupra mintii. Ecce!!! Ego sum quo sum!

Daca in inregistrarea postata anterior gaseam o serie intreaga de cusururi, de data aceasta sunt mai mult decat super multumit de felul in care am aratat si am dialogat. Ma simt super bine cu mine si in amorul meu propriu. Se pare ca a ramas unicul sentiment (e drept, nu tocmai nobil) care imi mai calauzeste degetele a scriere peste tastatura (si asta nu e bine deloc). Am fost super incantat de amploarea cu care moderatorii emisiunii mi-au prezentat CV-ul, chiar e extraordinar sa te vezi cu adevarat apreciat, simt in sfarsit ca investitiile destul de importante pe care le-am facut in educatia mea (adica in scoli, specializari si mai ales carti) si anii intregi pe care i-am petrecut citind isi primesc iata rasplata! Nici nu am cuvinte sa exprim intocmai cat de fericit sunt sa vad ca, in sfarsit, si astfel de apucaturi (dorinta de autoeducare permanenta, disciplina, seriozitatea si munca continua) sunt din  nou apreciate!!! Si spun asta pt ca, pot in sfarsit sa recunosc, am trait alaturi de un mare prieten  (pour les conneisseurs :(  ) in epoca lui Tariceanu, depresii si frustrari ultra profunde generate de haosul ce exista in acea vreme in toate domeniile. Incepusem sa cred ca imi pierd vremea si tineretea citind si muncind, ca imi arunc banii pe fereastra platind pt diverse facultati ori specializari s.a.m.d. Orice neavenit, orice neinstruit se catara lesne si rapid pe culmile notorietatii daca tipa mai tare, urla mai prelung sau facea pur si simplu circ. Se pare iata ca acele vremuri incep usor usor sa apuna, societatea pare a deveni tot mai instruita si selectiva iar maimutareala primatelor antropomorfe de care e plina lumea pare ca incepe sa nu mai impresioneze pe multi.

Click aici pt a vizualiza prezentarea si dialogul meu (acestea incep la minutul 30:00 al acestei inregistrari)

Pt extra siguranta, http://www.tvr.ro/inregistrari_tvr2.php?file=tvr2-22.03.2011-08_06.flv&id=TONOMATUL%20DP%202

(Pt ca eu am avut sansa sa traiesc  vremurile de care fac vorbire dedic acest palid si insignifiant succes al meu unei lumi incheiate la 5 iunie).

E, sper sa mi se ierte usor acest episod narcisic lesne de inteles. Contextul interventiei mele din aceasta inregistrare incepe la minutul 68:34. M-am postat reprezentand Scoala de coafura Cornel Saru  ca sponsor al proiectului Hotel fm pentru Eurovision 2011 in cadrul lansarii oficiale a acestui proiect la TVR international.

Pentru siguranta,  http://www.tvr.ro/inregistrari.php?file=DATA-2011-01-30-21-00.flv&id=Dedicatii+muzicale+la+TVRi

‘HTA HTA HTA HTA’ facea soarele intr-un raset percutant, nesonor si catastrofal iar hohotele sale se prefaceau in cercuri concentrice de lumina dar mai ales de caldura ucigasa care buseau zbireste peste fata dar mai ales peste piept si peste lumea toata de pana si nisipul din jur urla ascutit a neputinta scuipand scoicile moarte in urma cu secole. Apa se chinuia atat de tare ca valurile imprastiate peste tarmul de sticla asurzitoare nu scoteau absolut niciun sunet. Aerul facut perceptibil prin adiere incetase de mult mangaierea lui specifica si devenise doar o unealta nevrednica a dezastrului. Si ranjetul teribil al soarelui biciuia prin pisici cu noua cozi perfect rotunde, de un rotund atat de rotund incat nici macar durerea sfasietoare pe care o provocau nu putea inlatura  starea de admiratie uluitoare care se nastea in fata unei asa perfectiuni nemaiintalnite. Razele acelea pulsate atat de rotund, atat de rotundic rotunde deci in forma de cerc transformat printr-un fel de eveniment hiperbolic in sfera parasisera  de mult incidenta perceptibilului prin doar vizibil si erau acum osandibile asemenea celei mai acide otravi auzului, gustului, dar mai ales, mai ales si in special tactilului. Si pana ca ceva ori cineva sa poata intelege eventul, soarele a inceput sa cante singur, dupa rasete, un cantecel indeslusibil, indeslusibil noua tuturor care nici nu mai eram, lor, celor eliptice de gand ori sunet ori cuvinte care nu mai fiintau la randu-le dar mai ales viorilor proaspat lacuite care, priveau balind de pofta interpretarii si ar fi dat orice sa schiaune la unison asemeni unor pisici tuberculoase torturate prin starngerea cozilor in menghine de clestar glazurat acompaniindu-l.

Trebuie sa recunosc ca am fost dintotdeuna sceptic in privinta artei contemporane in special cand vine vorba de literatura. Gustam suprarealismul doar atata timp cat izvora din varful degetelor mele si eram convins ca o asemenea maifestare artistica nu imi poate fi placuta decat daca ii eram autor.

La sugestia unei persoane cu gusturi similare-mi am dat o sansa (din nou invaluit in prejudecata sceptica) unui roman de mica intindere, pe numele sau ‘Mecanica inimii’. Insusi titlul imi inspira genul acela de opera specifica secolului pe care il traim (n.r. secolul 21) si nu pot spune ca am pornit cu entuziasm in demersul parcurgerii operei sub discutie. Cum probabil insa deja dau de banuit, am descoperit in acest roman una din cele mai simple dar super satioase si satisfacatoare povesti de dragoste din cate am consumat vreo data. Inca din primul capitol m-am gasit coplesit de o veritabila avalansa de metafore din cele mai ciudate dar extrem de logice care m-au facut sa vreau sa termin dintr-o sorbire intreaga opera (lucru care mi se intampla extrem de rar). Povestea porneste deci intr-o maniera ultra suprarealista cristalizandu-se insa catre final intr-un pragmatic aproape sangeros, fiind condimentata cu piese alegorice aparent iritant de epatantisime  . Toate aceste elemente nu fac insa decat sa ambaleze intr-o superba manifestare artistica (tehnic vorbind) o delicioasa poveste de iubire, genul acela super simplisim (la prima vedere) specific cumva filmelor americane de la jumatatea secolului trecut (n.r. secolul 20) sau, mai frumos, intalnite in operele clasice ale marilor dramatugi ai vremurilor (si ma gandesc in primul rand la Shakespeare).

Cat despre autor? El este un tanar artist francez, Mathias Malzieu, nascut in 1974, care in 1993 a intemeiat o formatie de muzica rock numita Dionysos (piesele lor suna insa foarte aiurea, motiv pt care am hotarat sa nu postez niciun clip de al lor ca insotitor al acestui text). Salut insa talentul sau impresionant si maniera contemporan suprarealista cu care reuseste sa exprime idei din cele mai simple, incatatoare, atragatoare, super abundente si, de ce nu, tot spuse, vechi de cand lumea.

Cu multumiri si apreciere Luizei.